ZAMBETUL
Zambiti unul
altuia, zambeste-i sotiei, zambeste-i sotului, zambeste copiilor, zambiti unul
altuia - nu conteaza cui - si va va ajuta ca dragostea dintre voi sa creasca.
Maica
Tereza
Multi americani cunosc povestea
minunata a “Micutului Print”, scrisa de Antoine de Saint-Exupery. Aceasta este
o carte extraordinara si plina de intelepciune si poate fi citita si ca o
poveste pentru copii, dar si ca una plina de intelesuri pentru oamenii mari.
Sunt foarte putini aceia care cunosc si alte scrieri ale autorului.
Saint-Exupery a fost un pilot
neanfricat care a luptat impotriva nazistilor si a murit in timpul unei lupte.
Inainte de al doilea razboi mondial, el a luptat si in razboiul civil din
Spania impotriva fascistilor. A scris o poveste fascinanta bazata pe aceasta
experienta, intitulata Zambetul (Le Sourire). Aceasta este povestea pe
care vreau sa v-o spun acum. Nu se stie exact daca povestirea este
autobiografica sau este doar simpla fictiune. Eu cred ca este autobiografica.
El povesteste cum a fost
capturat de inamic si aruncat in inchisoare. Era sigur ca a doua zi urma sa fie
executat, pentru ca acest lucru se vedea clar din privirile necrutatoare ale
gardienilor si din comportamentul lor dur.
Din acest moment o sa spun
povestea asa cum mi-o aduc eu aminte, cu cuvintele mele.
“Eram sigur ca or sa ma omoare.
Am devenit repede nervos si tulburat. M-am scotocit prin buzunare sa vad daca
nu cumva mai aveam vreo tigara scapata de perchezitia lor. Am gasit una, dar
pentru ca mainile imi tremurau, de-abia puteam s-o duc la gura. Insa nu aveam
cu ce sa o aprind pentru ca imi fusesera luate chibriturile.
M-am uitat printre gratii la
paznicul meu. Nu puteam sa-i vad ochii. La urma urmei, de ce sa se uite el la
un lucru, la un cadavru? Atunci l-am strigat.
“N-ai cumva un foc, por favor
?”
S-a uitat la mine, a ridicat din
umeri si a venit sa-mi aprinda tigara. In timp ce aprindea chibritul, privirea
lui s-a lovit inevitabil de a mea. In acel moment am zambit. Nu stiu de ce am
facut asta. Poate din cauza nervozitatii sau poate pentru ca, atunci cand esti
aproape de cineva, este foarte greu sa nu zambesti. In orice caz eu i-am
zambit. In acel moment a fost ca si cum o scanteie s-a aprins intre inimile
noastre, intre sufletele noastre. Stiam ca nu vroia asta, dar zambetul meu a
trecut printre gratii si l-a facut si pe el sa zambeasca. Mi-a aprins tigara si
a ramas langa mine, uitandu-se fix in ochii mei si continuand sa zambeasca.
Am continuat si eu sa zambesc,
constient acum ca ma aflu langa un om, nu langa un gardian. Iar privirea lui
parea sa aiba alta expresie acum.
“Ai copii?” m-a intrebat.
“Da, aici, aici”. Mi-am scos
portofelul si am inceput sa caut nervos fotografia familiei mele. Atunci a scos
si el poza cu ninos ai lui si a inceput sa-mi povesteasca despre
planurile si sperantele pe care si le-a facut cu ei. Ochii mi s-au umplut de
lacrimi. I-am spus ca mi-e teama ca nu o sa-mi mai vad vreodata familia si ca
nu voi avea sansa sa-mi vad copiii mari. I s-au umplut si lui ochii de lacrimi.
Brusc, fara sa mai spuna vreun
cuvant, a descuiat celula si in liniste m-a ajutat sa plec. Afara din
inchisoare, tacuti, am luat drumul inapoi catre libertate. La marginea
orasului, m-a eliberat. Si, fara nici un cuvant, s-a intors in oras.
Viata mea fusese salvata de un
zambet”.
Da, zambetul - o legatura
simpla, neconditionata, naturala intre oameni. V-am spus aceasta poveste,
pentru ca mi-ar placea ca oamenii sa stie ca undeva, sub nivelele pe care le
construim ca sa ne protejam, demnitatea, titlurile, gradele, statutul social si
dorinta de a fi vazuti in anumite circumstante - sub toate acestea, ramane eu-l
nostru autentic si pur. Nu mi-e teama sa-l numesc suflet. Cu adevarat
cred ca, daca aceste parti se pot recunoaste intre ele, atunci nu vom mai fi
dusmani. N-am mai putea uri, invidia sau teme. Cu tristete va spun ca toate
acele nivele, pe care le construim cu atata grija, ne indeparteaza si ne
izoleaza de comunicarea reala cu altii. Povestea lui Saint-Exupery vorbeste
despre acele momente magice cand doua suflete se recunosc.
Am avut si eu cateva momente
asemanatoare. Iubirea este unul dintre ele. Sau momentul in care privesti un
copil. De ce zambim cand vedem un copil? Poate pentru ca avem in fata noastra
pe cineva care nu are toate acele nivele intimidante, pe cineva al carui zambet
stim cu siguranta ca este simplu si din inima. Si atunci copilul din noi
zambeste, pentru ca l-a recunoscut pe celalalt.
Hanoch McCarty
