duminică, 30 septembrie 2012

Sinuciderea între păcatul suprem și autoagresiune




Sinuciderea  această catastrofă duhovnicească este o consecinţă tragică a unei crize personale acute. 
Sinuciderea, numită și suicid, (din latina, sui caedere, a se omorî pe sine) este actul prin care cineva își ia singur viața.
 Sinucigaşul cauta o temelie solidă, însă nu o poate găsi nicăieri. Prin urmare, conştient sau inconştient, el se lipseşte de ultimul lui sprijin, care este viaţa.
 Printr-un asemenea gest, o astfel de persoana doreşte să nu se simtă robul împrejurărilor, ci o personalitate care ia hotărâri bine gândite şi libere.
 Printre motivele care determină sinuciderea se evidenţiază motive existenţiale şi motive demonstrative. 
Suicidul este o boală care se conexează cu afecţiuni asociate cum ar fi: depresia, abuzul de substanţe, tulburare de personalitate sau abuzul fizic şi sexual în copilărie spun studiile de specialitate.
Sinuciderea din motive existenţiale este foarte "ispititoare". Ea atrage prin posibilitatea de a-ţi alege singur moartea, de a se simţi liber, de a pune capăt senzaţiei de tristeţe chinuitoare, chiar dacă aceasta se face în detrimentul vieţii pământeşti...
De aceea din motive demonstrative este gestul suprem  prin care omul aflat într-o situaţie de criza existetiala încearcă să scape de golul sufletesc..
Cauza sinuciderii este atingerea nivelului maxim de singurătate interioară, disperare, tristeţe şi neajutorare. Dorinţa firească pentru viaţă este înlocuită cu atracţia pentru moarte..
Dacă am analiza toate definiţiile sinuciderii, am observa că elementul cheie al acestora este reprezentat de hotărârea de a muri.
Din perspectivă psihanalitică, sinuciderea este tratată ca o formă de autoagresiune, un potenţial agresiv care nu se poate manifesta asupra unui obiect extern, centrându-se asupra propriului eu şi sfârşind prin a-l distruge.
În accepţiunea lui Alfred Adler, sinuciderea ar fi:  “un protest activ împotriva colaborării utile,  o retragere totală din faţa problemelor vieţii,  generată de înfrângere sau teamă de o înfrângere în una din cele trei mari probleme ale vieţii:societatea, profesiunea sau iubirea. Sinuciderea poate fi considerată şi cea mai impresionantă provocare pentru psihologie,  ea fiind favorizată de carenţele sentimentului de comunicare,  apărând pe fondul unei melancolii”.
Mulţi  specialişti au fost şi sunt de acord că singura axă explicativă, demnă de luat în seamă, este cea individualistă, genetică şi psihologică în acelaşi timp.Unii suicidologi( specialişti în analiza suicidului) propun înlocuirea cuvântului „suicide” cu cel de „suisad”, care ar însemna un sine (self) trist. Ei cred că acest concept ar fi mai clarificator, pentru că, în fond, cel care se sinucide doreşte şi să se salveze pe el-însuşi, dar doreşte mai ales să omoare tristeţea. De aici şi propunerea de introducere a conceptului de penacid. Pena provine din latinescul "poena” (pedeapsă sau tortură, chin). Cide provine din latinescul “cedere” (a doborâ, a trânti la pământ).Penacid înseamnă “omorârea durerii”. Acest concept elimină noţiunea de “a dori să mori”
Ce putem face pentru a preveni astfel de acte :
•  dezvoltarea unor programe de prevenire la nivelul comunităţii;
•  creşterea finanţării pentru centrele de prevenire a sinuciderii, pentru
grupurile de sprijin, pentru reducerea izolării sociale;
•  stabilirea de parteneriate şi îmbunătăţirea colaborării între organismele
interesate;
•  dezvoltarea unor programe educative în şcoli, la locurile de muncă, în diverse cadre comunitare, cu scopul prevenirii comportamentelor suicidare.

Bibliografie: ABORDARE PSIHOSOCIALĂ A SINUCIDERII CA FORMĂ PARTICULARĂ A VIOLENŢEI- Institutul Naţional de Criminologie 2005
http://www.crestinortodox.ro