joi, 28 februarie 2013

Cât iti valoreaza viata?



Intr-o dupa amiaza frumoasa de toamna , un vestit guru , insotit de ucenicii sai , se odihnea pe unul din malurile raului Gange. Unul dintre invatacei isi lasase privirea sa cutreiere , distrata , peste o piatra gasita pe drum , in timp ce se gandea la multimile de oameni veniti in acea zi sa asculte vorbele maestrului sau. "Invatatorule" , a spus el la un moment dat , "ai darul de a invata orice om cum poate sa se elibereze de desartaciunile lumii.Dar multi dintre cei care iti asculta cuvintele par sa isi piarda prea mult timp in razboi cu ei insisi sau in cautarea unor distractii efemere . De ce isi risipesc ei viata in acest fel ?"
"Desi viata omeneasca este cea mai pretioasa comoara de pe acest pamant , cei mai multi oameni nu stiu sa ii recunoasca valoarea", i-a raspuns guru-ul.
"Cum asa ? Oricine stie sa aprecieze valoarea vietii , " a zis, contrariat, ucenicul.
"Nu este asa " , a replicat maestrul . " Fiecare om da o anumita valoare lucrurilor in functie de felul in care gandeste. Persoane diferite , cu diverse grade de cunoastere , gasesc valori diferite in orice lucru.Piatra pe care ai gasit-o in praful drumului poate fi un bun exemplu. Du-te la piata si vezi cati bani poti obtine pentru ea."
Cu mintea incetosata de confuzie, ucenicul s-a indreptat catre centrul orasului si s-a oprit la un chiosc cu dulciuri pentru a intreba vanzatorul daca nu doreste sa ii cumpere piatra.Omul a ras in hohote si l-a alungat : "Pleaca de aici, ma faci sa-mi pierd timpul !"
Invatacelul a incercat apoi sa isi scoata piatra la mezat la un taran cu o taraba de legume."Am o multime musterii care sta la coada sa imi cumpere marfa ", i-a zis taranul ." Iti dau o ceapa daca pleci de aici."
Ucenicul nu s-a dat batut si si-a incercat norocul in mai multe magazine, fara a avea insa vreun succes. In cele din urma, si-a luat inima in dinti , si a intrat in pravalia bijutierului. La vederea pietrei , acesta si-a holbat ochii , nevenindu-i sa-si dea crezare ochilor ."Imi pare rau ", a spus bijutierul , "dar nu am suficient de multi bani pentru a-ti cumpara gema. Dar pot sa iti dau 100 de rupii daca ma lasi sa o privesc mai mult."
Invatacelul a dat fuga la guru si i-a povestit ce s-a intamplat.
"Ai vazut " , a spus invatatorul , "cum oamenii ignoranti au confundat o gema pretioasa cu o piatra fara valoare. Daca cineva ti-ar fi spus mai inainte ce valoarea are piatra asta , nu i-ai fi dat crezare si ai fi gandit ca este nebun.
O astfel de piatra pretioasa este si viata omului, si indiferent cum te tocmesti pentru ea , ea iti apartine numai tie."

marți, 26 februarie 2013

MUSAFIRUL


Intr-o zi o femeie mai in varsta isi facea treburile in casa. Deodata aude un glas care ii spune : Eu sunt Dumnezeu ! Ai grija si pregateste-te deoarece eu voi veni la tine ziua urmatoare.
Femeia asculta si a incepu sa faca pregatirile. A facut curat in casa, a spalat, a sters praful; apoi a gatit cele mai bune bucate, a asezat masa a facut tot ce putea sa faca pentru un musafir , mai ales ca era unul asa de important.
Iar apoi a inceput sa astepte.
Dupa cateva ore de asteptare si nerabdare – suna la usa cineva. Deschide repede, dar spre dezamagirea ei era vecina. O persoana mai saraca cu 3 copii care ii cere niste sare imprumut. Deranjata de prezenta ei ii spuse :
- Pleaca ! Nu ma deranja astept pe cineva foarte important acum. Nu am timp.
Vecina pleca intristata. Peste inca o ora vine la usa altcineva. Era un vanzator ambulant – care incerca sa scoata si el un ban.
Din nou – este gonit si acesta din motivul ca era ocupata.
Se aseza iar langa masa pusa cu bucate si se intreba : Oare de ce nu mai vine?
Se aude din nou soneria.
- Sigur e El ! Si alerga catre usa. Deschide, si spre surprinderea ei era doar un cersetor.
- Dati-mi si mie o bucata de paine. Sunt sarac, nu am ce manca, si nu mai pot de foame. Dumnezeu sa va dea in loc ce imi dati mie.
- Nu am ce sa iti dau. Toate bucatele acestea nu sunt pentru tine !
Seara se asternu si nu veni nimeni. Astepta si intr-un final se culca. In vis s-a auzit vocea Domnului:
Am venit si am batut de 3 ori la usa si nu m-ai primit inauntru. Am cerut de mancare si nu mi-ai dat.
Draga cititorule : Dumnezeu nu vine cu aura la cap si cu crucea in spate. Cand ajuti pe cineva, pe El in ajuti. Cand dai unui sarac ceva de mancare, Lui ii dai. Asa ca ajuta-ti aproapele si fa o fapta buna!

luni, 25 februarie 2013

Am destui bani pentru asta?!


“Eram în Ajunul Crăciunului, la ultimele cumpărături – ce-i drept, cam întârziate! – şi ajunsesem în cele din urmă şi la raionul de papuşi, unde tare aş fi vrut să găsesc ceva potrivit pentru nepoţelele mele. Şi aveam de unde alege: o mulţime de papuşi Barbie îţi atrăgeau privirile şi parcă se cereau luate în braţe, pieptănate, îmbrăcate şi alintate! Alături de mine, o fetiţa îmbracată ea însăşi ca o păpuşa şi tinând strâns în mânuţă un teanc de bancnote, alegea şi ea din priviri o Barbie. Când dădea peste una care îi plăcea, se întorcea către taticul ei, întrebându-l:

- Am destui bani pentru asta?

De obicei, el dădea afirmativ din cap, dar fetiţa cauta mai departe, verificând mereu daca are încuviinţarea tatălui.
În timp ce ea îşi alegea păpuşa, de standul cu jucării şi jocuri video s-a apropiat un băieţel. Era îngrijit îmbracat, însa iţi puteai usor da seama că hainuţele lui erau cumparate la mâna a doua, iar jacheta era probabil cu 1-2 numere mai mici. Şi el avea bani în mâna, dar păreau să nu fie mai mult de cinci dolari. Şi el era însoţit de tăticul lui. Şi el cerea aprobarea la fiecare joc video pe care ar fi vrut să şi-l cumpere, dar tăticul lui de fiecare dată îşi clătina capul de la stânga la dreapta, privindu-l cu tristeţe.
Se părea că fetiţa îşi descoperise păpuşica preferată – o minunaţie de Barbie, pentru care ar fi fost invidiată de orice fetiţă. Cu toate acestea, se oprise o clipă în loc, urmărind ce se petrecea între baieţel şi tăticul lui. Destul de mâhnit, dar făra a fi revoltat, băieţelul a renunţat în cele din urma la ideea de a-şi cumpăra un joc video, alegând în schimb o cărticica. Tăticul lui îl lua de mâna şi amândoi se îndreptară spre un alt raion al magazinului. Fetiţa aşeză înapoi pe raft păpuşica aleasă şi alergă spre standul cu jocuri video. Cu emotie vizibilă lua jocul video ce părea sa fi fost mutat de la locul lui şi după ce discuta câteva clipe cu tatăl ei, amândoi se îndreptara spre ieşire.
Mi-am luat şi eu coşul şi m-am aşezat în rând dupa ei. Apoi, spre satisfacţia vizibilă a fetiţei, in spatele meu se aşezara băieţelul cu tăticul lui. Dupa ce tatăl fetiţei plăti jocul video, iar casierul i-l întinse fetiţei, aceasta se aplecă spre casier, şoptindu-i ceva la ureche.

Casierul zâmbi şi puse jocul video sub pult. Mi-am plătit şi eu cumpărăturile, iar în timp ce le aranjam în plasă, a venit rândul baieţelului. Casierul îl încasa, dupa care i se adresă cu faţa toată un zâmbet:

- Felicitări! Eşti al 100-lea cumpărător pe ziua de astăzi! Ai câştigat o mică surpriză!… După care îi înmână jocul video achitat de fetiţă.
Băieţelul înlemni de uimire. Era, reuşi el să murmure, era tocmai jocul video pe care şi-l dorise!
Fetiţa şi tăticul ei urmăreau totul de la distanţă, iar eu am vazut atunci cel mai larg, cel mai drăgălaş zâmbet stirb pe care l-am văzut vreodată!
După care au ieşit din magazin. I-am urmat îndeaproape. L-am auzit pe tatăl fetiţei întrebând-o de ce făcuse această alegere. Nu voi uita niciodată răspunsul micuţei.
- Tăticule, n-au spus Nana si Deda să-mi cumpăr ceva de care să mă bucur cu adevarăt, care să ma facă fericită?
- Chiar aşa au zis, dragoste mica, i-a răspuns tatăl.
- Păi vezi, tăticule, tocmai asta am facut! – i-a răspuns ea cu ochii strălucind de bucurie şi strecurându-şi mânuţa în mâna lui mare. Chicotind fericită, ţopăia alături de el spre maşina lor. Găsise cel mai bun răspuns la întrebarea ei: “Am destui bani pentru asta?”


Adevaratul spirit al Craciunului
autor Sharton Palmer

vineri, 22 februarie 2013

Fetiţa şi baloanele.



Fetiţa şi baloanele…
O fetiţă de culoare a văzut un vânzător de baloane la un colţ de stradă. Ochii ei  străluceau în timp ce se uita lung la baloanele colorate diferit – rosu, albastru, alb, negru, galben…..
Bătranul vânzator a văzut că ezită, apoi luându-şi inima în dinţi acesta s-a apropiat.
“Spuneţi-mi domnule,” a zis fata , “Baloanele negre pot să zboare la fel de sus ca celelalte?”
Bătrânul a simţit cum o lacrimă îi umezeşte ochii. A ridicat-o pe fată, a aşezat+o pe genunchi şi i-a spus, “Priveşte.”
A dat drumul la toate baloanele. Acestea au început să urce tot mai sus până când au dispărut.
“Ai văzut asta?” l-a întrebat vânzătorul de baloane.
“Da,” a spus fata.
“Au zburat baloanele negre la fel de sus ca şi celelalte?”
“Da, domnule, au zburat.”
“Vezi tu draga mea, baloanele sunt ca şi oamenii. Cel mai important lucru nu este culoarea, sau cum arată pe-afară. Nu, lucrul cel mai important este cum eşti pe dinăuntru.”

Complexul Cenusaresei


Ce este complexul Cenusaresei?
Complexul Cenusaresei a fost descris de Colette Dowling in cartea sa “Complexul Cenusaresei – Teama femeilor de independenta”. Ea l-a definit ca fiind frica femeilor de independenta, ca o dorinta inconstienta de a fi luate in grija de catre altii. Aceasta tendinta inconstienta este una din cauzele care mentin femeile in relatii disfunctionale sau le fac incapabile sa-si gaseasca un iubit si sa se implineasca in cuplu intr-o relatie sanatoasa si echilibrata.
Este un amalgam de sentimente, atitudini si frici care le determina pe femei sa-si nege, sa-si suprime sau sa nu aiba suficienta incredere in propriile abilitati.
Acest complex este specific femeilor care desi au multe calitati reale,  nu sunt capabile sa se bazeze pe fortele proprii si sa actioneze pentru a-si transforma viata asa cum doresc. Ele nu au incredere in propriile lor valori – calitati si aptitudini reale – si asteapta ca cineva din exterior sa le puna in valoare si sa le ajute sa creada in ele, asemenea Zanei Bune si Printului din poveste. Aceste femei nu cred ca pot razbi prin propriile forte. Ele au foarte puternic inradacinata aceasta credinta distructiva a neputintei.
Aceste femei ajung chiar la o discrepanta foarte mare intre ceea ce-si doresc (imagineaza) si ceea ce se petrece concret in viata lor. Se pierd in imaginatie si nu mai observa ceea ce este deja bun in viata lor sau oportunitatile care li se ofera. Se simt adeseori nefericite, singure si triste, chiar cand au in jurul lor oameni care le iubesc.
Sa nu uitam ca daca nu ne iubim pe noi insene cu adevarat, nu putem simti cu adevarat nici iubirea celorlalti pentru noi. Daca nu ne pretuim noi insene cu adevarat, nu o sa credem nici cand ceilalti ne apreciaza sincer. Sunt atatea situatii in care spunandu-i-se unei femei “ce frumoasa esti” sau “ce mult apreciez la tine calitatea X” sa spuna “eu?” fiind total surprinsa ca are calitati si cineva o apreciaza.
Cenusareasa vrea intr-adevar metamorfozarea vietii sale, vrea transformarea profunda, vrea ca ceva bun sa se petreaca in viata ei, vrea implinirea viselor. Dar se multumeste cu visatul, cu doritul, cu o atitudine irational de pasiva. Intr-un sens concret si palpabil nu intreprinde nimic. Si, deloc intamplator, ca in basmul Cenusaresei, apar in viata ei personaje negative care ii ingreuneaza drumul spre fericire si implinirea viselor, care o subapreciaza, o critica, ii minimalizeaza valoarea.
Cum se comporta Cenusareasa in relatia de cuplu
Femeile care au complexul Cenusaresei se ataseaza foarte mult de barbatul pe care il iubesc. Graviteaza foarte mult in jurul nevoilor barbatului sau familiei neglijandu-si foarte mult nevoile proprii. Traieste interior sentimentul (constient sau inconstient) ca ea nu merita prea mult. De aceea nu are capacitatea sanatoasa de a-si exprima dorintele si nevoile nici macar fata de ea insasi, cu atat mai putin fata de iubitul ei.
Zi dupa zi acumuleaza in felul acesta frustrari, insa nu actioneaza pentru a modifica ceva. Ea se refugiaza intr-un vis steril sperand ca va aparea intr-o zi o Zana Buna care o va invata ce sa faca si ii va transforma zdrentele in haine de bal stralucitoare si abia atunci ceilalti vor fi capabili sa o aprecieze la adevarata ei valoare si o vor trata ca pe o printesa.
Dependenta de fiinta iubita o face sa-l lase pe celalalt sa-i organizeze viata si asta in primul rand pentru ca nu are curajul sa-si asume propria viata. Asteapta sa fie ajutata, sa-i fie ghidata viata pas cu pas, ca si cum grija pentru propria ei viata nu e treaba ei ci a iubitului, sotului sau a altor persoane apropiate ei.
Stima de sine nu ne-o poate da nimeni, trebuie sa o dobandim singure
Unele femei spun “nu am incredere in mine pentru ca nu m-a apreciat nimeni niciodata” sau “nu am incredere in mine pentru ca in copilarie am fost foarte mult criticata”.
Da, ceea ce ni s-a petrecut in copilarie ne influenteaza, modul in care s-au comportat sau se comporta ceilalti cu noi ne afecteaza intr-o masura mai mica sau mai mare. Insa a venit momentul sa renuntam sa mai fim Cenusarese, sa iesim din visare si pasivitate, sa renuntam la basmul cu Zana Buna si Printul salvator si sa ne asumam propria viata. Acum e momentul sa actionam pentru a ne pune in practica visele, indiferent ce s-a petrecut in viata noastra pana acum.
Ceea ce o impiedica pe o femeie care are complexul Cenusaresei sa fie implinita nu este lipsa calitatilor sau oportunitatilor, ci faptul ca ea ramane la faza in care viseaza la ceea ce vrea si nu actioneaza in nici un fel pentru a obtine ceea ce vrea. Aceasta pasivitate ne afecteaza stima de sine pentru ca, doar visand si neconcretizand nimic, ne dovedim zi de zi ca nu suntem capabile, ca nu avem valoare. De multe ori dam vina pe ceilalti pentru incapacitatea noastra de a realiza ceea ce dorim, dar de fapt totul tine numai de noi, de alegerile noastre.
Pentru a simti ca avem valoare e necesar sa incepem prin a fi atente la noi si apoi sa avem curajul sa ne punem in valoare. Cand ne hotaram sa actionam poate aparea sentimentul de teama: teama de a nu gresi, teama ca nu vom fi perfecte, teama ca cineva ne va critica, teama ca nu ne vor fi apreciate eforturile etc. Daca lasam frica sa ne copleseasca si nu actionam atunci vom ramane o Cenusareasa plina de potentialitati, dar care nu va straluci niciodata.
Fiecare Cenusareasa trebuie sa inteleaga ca nu “Mama Vitrega” este motivul pentru care visele ei nu se implinesc ci faptul ca se ascunde in “cenusa de la gura sobei” sau “trebaluieste” prin casa si nu face nimic pentru a se pune in valoare si pentru a-si implini visele.
Actioneaza – acesta este antidotul pentru complexul Cenusaresei
Toate avem vise si ne dorim ca acestea sa se implineasca. Iesi din visare si actioneaza concret ACUM. Ai traume emotionale? Actioneaza ACUM pentru a ti le vindeca. Metodele sunt foarte numeroase, trebuie doar sa cauti. Nu ai incredere in tine? Actioneaza ACUM pentru a-ti mari increderea in fortele proprii si stima de sine. Exista metode eficiente si pentru aceasta. Vrei sa realizezi ceva anume? Actioneaza ACUM si implineste-ti visele.
Viata ta e in mainile tale!
de Adina Gheorghe

Gustul cafelei




Un grup de oameni de succes aflați în apogeul carierei lor, toţi având joburi şi poziţii de vis, maşini şi case, au făcut o vizită unui fost profesor din facultate.
Discuţia a alunecat treptat spre cât de stresantă şi obositoare e viaţa zi de zi.
Profesorul i-a întrebat dacă vor să bea o cafea bună şi s-a întors din bucatarie cu un vas mare plin cu cafea şi cu o mulţime de ceşti.
Unele erau din porţelan fin, altele erau din sticlă, unele arătau normal, altele foarte delicate şi scumpe, iar altele foarte simple.
Profesorul a rugat pe fiecare să se servească în ce ceaşcă doreşte.
Când toţi aveau câte o ceaşcă de cafea în mână profesorul le-a zis:
- Dacă aţi observat, fiecare dintre voi a pus cafea în câte o ceaşcă scumpă şi fină, lăsând ceştile simple şi ieftine goale pe masă. E normal să vreţi ceea ce e mai bun în viaţă, dar tocmai asta e sursa problemelor şi a stresului pe care îl aveţi zi de zi. Nu contează ce ceaşcă ai ales, cafeaua are acelaşi gust! Ceaşca nu adaugă nicio calitate cafelei. În cele mai multe cazuri o face doar să fie mai scumpă sau, în alte cazuri, nu putem vedea ce e de fapt înăuntru. Ceea ce aţi vrut voi defapt a fost cafeaua, nu ceaşca şi totuşi, inconştient, aţi ales cele mai scumpe şi bune ceşti. Şi apoi aţi început să vă uitaţi la ceaşca celuilalt, gândindu-vă că e mai frumoasă decât a voastră.
Viaţa e ca o cafea bună: jobul, banii, cariera, maşina, casa, hainele, poziţia în societate sunt ceştile. Doar ne ajută să ne trăim viaţa, dar nu sunt VIAŢA.
Hainele pe care le avem, poziţia în societate şi banii nu înseamnă viaţa. Doar ne ajută să trăim viaţa. Nu definesc ceea ce înseamnă viaţa. Din contră, majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidioşi pe alţii care au şi mai mult şi nu reuşesc să se bucure de ceea ce au.
Câteodată, concentrându-ne doar pe ceaşcă, uităm să savurăm cafeaua. Savuraţi cafeaua, nu ceştile!
Cei mai fericiţi oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri.
Cei mai fericiţi oameni ştiu să se bucure cât mai mult de ceea ce au, acolo unde au, în momentul prezent.
Ei fac viaţa să fie frumoasă.


Pilda preluata-Insomnii

Despre rău


Într-o zi un profesor universitar s-a decis să-şi înfrunte studenţii. Aşa ca i-a întrebat dacă Dumnezeu a creat tot ce exista.

Un student curajos a răspuns că da.
“Chiar tot”, a întrebat profesorul?
“Da, tot”, a răspuns studentul.
“Atunci Dumnezeu a creat şi răul. Pentru că răul există”, a replicat profesorul.
La acest argument studentul nu a mai ştiut ce să zica şi a rămas tăcut.
Profesorul era satisfăcut de ocazia de a demonstra încă o dată că, credinţa este doar un mit.
Deodată un alt student a ridicat mâna şi a spus:
“Pot să vă adresez o întrebare, domnule profesor?”
“Bineînteles”, a venit imediat răspunsul
“Frigul există?”
“Bineînteles!” A răspuns profesorul. “Nu ţi-a fost niciodată frig?”
“De fapt, domnule profesor mă simt nevoit să vă contrazic: frigul nu există. Ştiinta fizicii ne spune că frigul este absenţa căldurii. Un obiect poate fi studiat doar dacă acesta emite căldura, deoarece doar căldura obiectului transmite energie care apoi poate fi măsurata. Fără caldura, obiectul este inert, incapabil să transmita semnale. Frigul nu există. Oamenii au creat termenul de frig pentru a exprima lipsa căldurii”.
Studentul continuă cu o altă întrebare:
“Dar întunericul?”
”Există”, vine răspunsul profesorului.
“Din nou greşit, domnule profesor. Întunericul este lipsa luminii. Putem studia lumina şi strălucirea, dar nu şi întunericul. Prisma lui Nichols ne arată variaţia diferitelor culori şi modalitatea în care acestea pot reflecta lumina în funcţie de lungimea de unda. Întunericul este termenul creat de noi pentru a explica lipsa luminii”
In final studentul intreba:
“Şi răul, domnule profesor, răul exista?”
“Da!”
“Dumnezeu nu a creat răul. Răul este absenţa lui Dumnezeu în inimile oamenilor, este absenţa dragostei, omenei şi credinţei. Dragostea şi credinţa sunt ca lumina şi căldura. Ele exista. Absenţa lor dă naştere răului”
Acum era rândul profesorului să tacă.
Numele studentului era: ALBERT EINSTEIN.

joi, 21 februarie 2013

Batrânul înţelept..


Intr-o zi, un bătrânel în vârstă de 92 de ani, mic de statură şi foarte prezentabil, vădit preocupat de aspectul său exterior, a intrat într-o casă de batrani.
 Soţia sa murise de curând, la vârsta de 70 de ani, iar el fusese nevoit să plece din casă.
 După câteva ore de aşteptare în holul casei de bătrâni, el a zâmbit cu blândeţe când i s-a spus că încăperea în care urma să locuiască era pregătită.
 În timp ce mergea încetiţor catre lift, sprijinindu-se în baston, eu am început să-i descriu cum arată camera lui, vorbindu-i şi despre draperia de la geam.
 Îmi place foarte mult – mi-a spus el, cu entuziasmul unui băieţel de 8 ani, care tocmai primise în dar un căţeluş.
 Domnule, dar încă nu aţi văzut camera. Mai aşteptaţi o clipă, aproape am ajuns.
 Nu are nicio importanţă cum arată camera – a răspuns el. Fericirea e o stare pe care am ales-o în mod aprioric.  Nu de mobilier sau de modul în care este decorat spaţiul depinde faptul că îmi place sau nu camera, ci mai degrabă modul în care am hotărât eu să o percep.  Am decis deja în mintea mea că îmi place camera în care voi locui aici. Este o decizie pe care o iau în fiecare zi, când mă trezesc.
 Am posibilitatea de a alege. Îmi pot petrece ziua în pat, enumerând toate problemele pe care le am cu anumite părţi ale corpului meu care nu mai funcţioneaza prea bine, sau mă pot trezi mulţumindu-i Cerului pentru acele părţi din mine care înca mai funcţionează normal.
 Fiecare zi este un dar şi, câtă vreme îmi pot deschide ochii, mă voi concentra asupra noii zile şi asupra tuturor amintirilor fericite pe care le-am creat în viaţa mea.
 Bătrâneţea seamănă cu un cont bancar. La apusul vieţii, retragi din contul tău ceea ce ai depozitat de-a lungul vieţii.
 Aşadar, sfatul pe care l-aş da fiecărui om este să depoziteze cât mai multă fericire în contul bancar al memoriei sale.
 Le mulţumesc tuturor celor care au contribuit la umplerea contului meu cu amintiri fericite, cont pe care continui să îl umplu şi acum.
Aminteste-ţi aceste sfaturi simple pentru fericire:
Eliberează-ţi inima de ură.
Eliberează-ţi mintea de griji.
Trăieşte cu simplitate.
Dăruieşte mai mult.
Renunţă la aşteptări.

Gandurile unei fete frumoase..

Despre Ea!

M-am oprit în fața oglinzii, am respirat adânc și mi-am dat seama că absolut nimeni n-are dreptul să mă critice atâta timp cât nu mă cunoaște, absolut nimeni n-are dreptul să mă jignească, absolut nimeni n-are dreptul să mă tragă la socoteală atâta timp cât nu mi-a fost alături, absolut nimeni n-are dreptul să mă facă să mă simt mai prejos, absolut nimeni n-are dreptul să-mi interzică fericirea, absolut nimeni n-are dreptul să mă bârfească și să creadă că are dreptate pentru că nu m-a lăsat să-mi apăr sufletul de amărăciuni și critici fără sens.

dupa: Maria Cristiana T



Povestea pasarii maiastre





Povestea pasarii maiastre
A fost odata o pasare maiastra, impodobita cu o pereche de aripi minunate. Intr-o zi, o femeie o vazu si se indragosti de ea. Ii urmari zborul uimita, cu inima batandu-i mai repede, cu ochii stralucindu-i de emotie. Se indeamna sa zboare impreuna cu ea si amandoua calatorira pe cer intr-o armonie desavarsita.
Desi venera pasarea, ii trecu prin minte gandul nebunesc ca inaripata ar fi voit poate la un moment dat sa cunoasca cine stie ce munti indepartati. Femeia se infricosa la gandul ca nu va mai avea niciodata acelasi sentiment pentru o alta pasare si se simti singura. Ca sa evite aceasta drama se gandi sa puna o capcana in care sa prinda frumoasa zburatoare. Pasarea, indragostita si ea, reveni a doua zi, cazu in capcana, si fu inchisa intr-o colivie, de unde stapana o privea zilnic. Intre timp, femeia isi pierdu interesul pentru cea care o facuse sa visezse...
Iar pasarea, nemaiputand sa zboare, incepu sa slabeasca, pierzandu-si stralucirea. Intr-o buna zi, ea isi dadu duhul. Femeia fu cuprinsa de o adanca tristete si-si ducea zilele cu gandul la prietena sa. Nu-si amintea insa de colivie, ci de ziua in care o vazuse pentru prima oara zburand multumita printre nori.
Daca s-ar fi observat pe sine insasi, ar fi descoperit ca libertatea si energia aripilor pasarii erau lucrurile care o emotionau atat de mult. Fara tovarasa ei de zi cu zi viata femeii si-a pierdut sensul, iar Moartea a venit sa-i bata la usa:
- De ce sti aici?, intreba ea.
- Pentru ca tu sa poti zbura iarasi cu pasarea in cer, raspunse Moartea. Daca ai fi lasat-o sa plece si sa se intoarca nestanjenita, ai fi iubit-o si admirat-o si mai mult. Acum insa ai nevoie de mine ca sa o reintalnesti.

miercuri, 20 februarie 2013

Furtuna trecatoare


A fost odata, in vremuri deloc indepartate, intr-un satuc mic-mic, o famile de tarani care avea doi copii.
Tatal nu credea in Dumnezeu, si nu ezita sa spuna si altora ce simtea el in legatura cu religia si sarbatorile crestine, cum ar fi Craciunul.
Sotia lui credea insa, si ea si-a crescut copiii astfel incat sa aiba credinta in Dumnezeu si in Iisus, in ciuda comentariilor lui negative, prin care se impotrivea la orice.
Intr-un ajun al Craciunului incarcat de zapada, sotia si-a luat copiii la o slujba crestina in satul in care locuiau.
L-a invitat si pe el, dar a refuzat:
“Prostii, daca ar exista intr-adevar Dumnezeu iar Iisus ar fi fiul Sau, de ce l-ar fi trimis El pe pamant cu chip de om? Daca e atotputernic, de ce sa se coboare El pana la nivelul nostru? Nu pot sa cred asa ceva, n-are nici un inteles!”
Asa ca ea si copiii au plecat, iar el a ramas acasa.
N-a trecut mult si vantul a inceput sa bata mai tare, viscolind zapada. In timp ce barbatul se uita afara pe fereastra, tot ce vedea era o furtuna de zapada.
S-a asezat sa se odihneasca inainte de a aprinde focul pentru a incalzi casa peste noapte.
Si chiar atunci a auzit un zgomot puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi inca unul. S-a uitat afara, dar nu a putut sa vada prin viscol mai mult de cateva urme pe zapada. Cand vantul s-a mai linistit, el a mers afara sa vada ce anume a lovit fereastra. Pe campul de langa casa a vazut un stol de gaste salbatice.
Se parea ca ele zburau spre tarile calde pentru perioada de iarna cand au fost prinse de viscol si nu au mai putut inainta. Pasarile s-au pierdut si au esuat la ferma lui, fara mancare si fara adapost. Isi miscau aripile si zburau in jurul terenului in cercuri mici, orbite si fara nici un scop.
Cateva din ele se pare ca s-au izbit de geam.
Taranul, om cu inima calda, iubitoare, s-a gandit ca le-ar putea adaposti la ferma lui, de vreme ce nu puteau sa mai zboare spre sud pe o astfel de vreme.
„Ferma ar fi un loc tare bun pentru ele sa stea. Este calduroasa si sigura, ar putea sa-si petreaca noaptea aici si sa astepte sfarsitul furtunii.”
Asa ca a mers pana la ferma si a deschis larg usile, apoi a asteptat, sperand ca ele vor observa ferma deschisa si vor intra. Gastele dadeau insa din aripi invartindu-se fara nici un scop si se parea ca nu au observat ferma si nici ca si-au dat seama ce ar insemna aceasta pentru ele.
Barbatul a incercat sa le atraga atentia, dar tot ce a reusit a fost doar sa le sperie, si ele s-au mutat mai departe. Taranul a intrat in casa si a iesit apoi cu o bucata de paine, a rupt-o si a facut o dara de firimituri care sa le conduca spre ferma. Dar ele tot nu au inteles.
S-a dus in spatele lor si a incercat sa le indrepte spre ferma, dar ele s-au speriat si mai tare. S-au raspandit in toate directiile, numai spre ferma nu.Nimic din ce a facut nu le-a determinat pe gaste sa ajunga in locul unde le-ar fi fost cald si unde ar fi fost in siguranta.
„De ce nu ma urmeaza?! Nu pot sa vada ca acesta este singurul loc unde ele ar putea supravietui furtunii?”
Tot gandindu-se la asta si-a dat seama ca ele pur si simplu nu vor urma un om.
„Doar daca as fi unul de-al lor as putea sa le salvez!”, a spus el tare.
Atunci i-a venit ideea. A intrat in ferma, a scos una din propriile lui gaste si a purtat-o in bratele sale pana a ajuns in spatele stolului de gaste salbatice. Apoi i-a dat drumul.
Gasca lui a zburat printre celelalte direct spre ferma si, una cate una, celelalte gaste au urmat-o spre acel loc sigur.
Barbatul a ramas tacut pentru un moment in timp ce cuvintele pe care le-a spus cu cateva minute mai devreme i-au revenit in minte:
„Doar daca as fi unul de-al lor, atunci le-as putea salva!”
Apoi s-a gandit la ceea ce i-a spus sotiei mai devreme:
„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atat pe Sine ca sa vina pe pamant si sa traiasca in trup de om?”
Dintr-o data, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a facut Dumnezeu. Noi am fost ca si gastele – orbi, pierduti, disperati. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Sau ca sa ne arate calea si sa ne salveze.
„Aceasta este adevarata insemnatate a Craciunului!”
Privirile i s-au luminat cand a inteles. In timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit linistit contempland acest minunat gand.
Ani de indoiala si necredinta au disparut ca si furtuna trecatoare. A ingenunchiat in zapada si a rostit prima rugaciune din viata lui:
„Multumesc, Doamne, ca ai luat chip de om si ai venit sa ma scoti din furtuna!”

Un simplu gest


Un băieţel ce vindea reviste pentru şcoala sa, a ajuns în faţa unei case pe care oamenii o vizitau foarte rar. E o casă veche, la un pas de a se dărâma, iar proprietarul acesteia e un bătrân care cu greu ieşea afară. Iar când ieşea nu îşi saluta niciodată vecinii, ba mai mult le arunca priviri crunte, duşmănoase. 

Băieţelul îşi luă inima în dinţi şi bătu la uşa bătrânului. În timp ce aştepta a început să transpire şi să tremure de frică. A fost avertizat de părinţii săi să ocolească acea casă. Dar trebuia să îşi facă norma la vânzarea revistelor, aşa că nu avea încotro. 

Pe când era pe punctul să renunţe şi să plece mai departe, uşa s-a deschis încet. 
- Ce doreşti? l-a întrebat bătrânul. 
- Domnule, eu vând aceste reviste şi mă întrebam dacă nu cumva doriţi şi dumneavoastră să cumpăraţi una. 
Bătrânul se holba la copil fără să scoată un cuvânt pe gură. Băiatul, reuşind să arunce o privire în casa bătrânului, observă că acesta are deasupra şemineului o colecţie de figurine-căţei foarte vechi. 

- Colecţionaţi căţei?, întrebă curios băiatul. 
- Da, am multe colecţii. Ele sunt familia mea, sunt tot ceea ce am. 

Auzind acestea băiatului i se făcu milă de bătrân pentru că părea un suflet atât de singur. 

- Ştiţi, domnule, eu am câteva reviste pentru colecţionari care ar fi perfecte pentru dumneavoastră. Una dintre ele este chiar despre căţei.
- Nu băiete, nu am nevoie de nicio revistă. La revedere, zise bătrânul în timp ce închidea uşa. 
Băiatul s-a întristat pentru că nu a reuşit să-şi vândă revista. Mai trist era însă la gândul că acel bătrân era atât de singur în casa lui mare. Mergând acasă îi venise însă o idee. 

Avea o mică figurină cu un căţel pe care o primise de mult de la mătuşa lui. Cum acea figurină nu însemna foarte mult pentru el de vreme ce avea un câine în carne şi oase şi o familie numeroasă, s-a decis să i-o ducă bătrânului. 
A fugit într-un suflet la casa acestuia şi a bătut la uşă. Bătrânul a deschis şi i-a spus tăios: 
- Băiete, ţi-am spus că nu am nevoie de nicio revistă! 
- Domnule, ştiu asta. Eu doar v-am adus un cadou. 

Zicând acestea, copilul i-a înmânat figurina iar faţa bătrânului s-a luminat într-o clipită. 
- Eu am un câine acasă, aşa că acesta e al dumneavoastră, continuă băiatul. 
Bătrânul a încremenit de uimire. Nimeni, niciodată nu i-a dăruit nimic şi nici nu i-a arătat atăta bunătate. 
- Băiete, tu ai o inimă mare. De ce ai făcut acest gest? 
Copilul îi zâmbi bătrânului şi îi răspunse: 
- Pentru că îţi plac câinii! 
Din acea zi bătrânul a început să iasă mai des din casă şi să intre în vorbă cu vecinii săi. El şi băiatul au devenit buni prieteni. În fiecare săptămână copilul venea la el în vizită împreună cu căţelul său. 

Să nu uităm niciodată că suntem aici pentru a-i face fericiţi pe cei din jurul nostru, pentru a le aduce lumină şi speranţă! Un simplu gest poate schimba o viaţă. 

marți, 19 februarie 2013

Cele doua picaturi de ulei



Îmi amintesc cum, în 1982, şedeam acolo cu soţia mea, Christina, privind întâia dată la un continent, Africa, de peste o întindere îngustă de apă. La acea vreme nici nu visam că momentul tihnit de după-amiază va inspira o scenă din cea mai cunoscută carte a mea: „Alchimistul“. Aşa cum nici istorioara de mai jos, auzită în maşină, va servi drept un excelent exemplu pentru toţi aceia dintre noi care caută echilibrul între pedeapsă şi compasiune.
Un negustor şi-a trimis fiul să înveţe Secretul Fericirii de la cel mai înţelept om de pe lume. După ce a rătăcit patruzeci de zile prin deşert, tânărul a ajuns la un castel falnic, înălţat pe vârful unui munte. Acolo trăia înţeleptul în căutarea căruia pornise tânărul. Dar, în loc să-l întâlnească pe omul cel sfânt, eroul nostru a nimerit într-o încăpere ce forfotea de lume; negustori care veneau şi plecau, lume adunată pe la colţuri, muzică plăcută urechilor şi o masă întinsă, încărcată cu cele mai alese feluri din partea aceea a lumii. 
Înţeleptul vorbea cu fiecare dintre cei prezenţi, aşa că tânărul a aşteptat două ceasuri până să-i vină şi lui rândul la audienţă. Înţeleptul a ascultat atent şi cu multă răbdare motivul pentru care se afla tânărul acolo, dar i-a răspuns că, pentru moment, nu are timp să-i explice Secretul Fericirii. I-a sugerat în schimb să se plimbe prin castel şi să se întoarcă după două ceasuri. 
„Înainte însă, vreau să-ţi cer o favoare“, a adăugat el, înmânându-i tânărului o linguriţă în care a turnat două picături de ulei. „Plimbă-te fără să verşi uleiul din linguriţa asta“.
Tânărul a început să urce şi să coboare scările castelului, având tot timpul ochii aţintiţi la linguriţă. La capătul celor două ore, s-a înfăţişat din nou înţeleptului.
„Ei bine“, a întrebat acesta, „ai văzut tapiseriile persane atârnate pe pereţii sufrageriei mele? Ai admirat grădina ce i-a luat zece ani mai-marelui grădinarilor s-o creeze? Ai observat frumuseţea pergamentelor din biblioteca mea?“.
Încurcat, tânărul a mărturisit că nu a văzut nimic, singura lui grijă fiind să nu verse picăturile de ulei încredinţate de înţelept. „Atunci, mergi înapoi şi uită-te la minunile din lumea mea“, i-a spus acesta. „Nu te poţi încrede într-un om, dacă nu-i cunoşti şi casa“.
Ceva mai liniştit, tânărul a luat linguriţa şi a plecat să se plimbe din nou prin castel. De data aceasta, a fost atent la toate operele de artă ce împânzeau încăperile din tavan în podea. A văzut şi grădina, şi munţii din jurul palatului, a admirat delicateţea florilor şi rafinamentul cu care fiecare operă de artă era plasată pe locul ei. Reîntors la înţelept, i-a povestit în detaliu tot ce văzuse. „Dar unde sunt cele două picături de ulei pe care ţi le-am încredinţat?“ a întrebat bătrânul.
Uitându-se în linguriţă, tânărul şi-a dat seama că vărsase uleiul. „Ei bine, acesta e singurul sfat pe care ţi-l dau“, i-a spus înţeleptul înţelepţilor. „Secretul Fericirii constă în puterea de a observa toate minunile lumii fără a uita vreodată de cele două picături de ulei din linguriţă“.

Paulo COELHO

O lectie de viata


Aveam douazeci si sase de ani cand s-a nascut fiul meu; George avea perisorul negru, ochisorii verzi si cele mai lungi gene pe care le-am vazut vreodata...a vorbit la noua luni, a mers la zece si a schiat la doi ani. Era bucuria vietii mele si l-am iubit mai mult decat as fi crezut vreodata ca sunt in stare.
Ca toate mamele, am visat si eu la ce o sa se faca George cand se va face mare. Probabil, inginer. Cu siguranta, schior. Era atat de inteligent, ca a mers la scoala pentru copii superdotati. Intr-o zi, dupa ce-i povestisem unei prietene una din istoriile acelea de mandrie materna, ea ma intreba:
- E minunat ca George este un fiu perfect. Dar daca n-ar fi asa, l-ai mai iubi la fel de mult?
Dupa ce m-am gandit o clipa la intrebarea ei, am dat-o uitarii pana ce, in anul care a urmat...
George avea opt ani cand s-a sculat intr-o dimineata cu talpa indreptata in sus; nu putea merge decat pe calcai. Am inceput sa alergam pe la doctori, in timp ce diformitatea urca pe un picior si cobora pe celalat. Dupa ce i s-au pus mai multe diagnostice, am aflat ca are distonie de torsiune generalizata- o boala asemanatoare paraliziei cerebrale. Va trai, dar isi va pierde capacitatea de a merge, daca nu si controlul muschilor, in urma unor spasme dureroase, involuntare.
Ma cuprinsese ura impotriva lui Dumnezeu, pentru ca el facuse greseala de a-mi da un copil handicapat; fata de mine, pentru ca eu ii transmisesem cumva boala; impotriva lui George ca era asa diform.
Ma simteam prost cand mergeam impreuna pe strada. Oamenii ne priveau fix si fie isi mutau privirea repede in alta parte, fie imi aruncau o privire incarcata de mila. Uneori mi-era imposibil sa-l privesc pentru ca arata atat de schilod si hidos. Tipam la el sa mearga drept, ca sa nu vad cat devenise de infirm. El imi zambea si zicea:
- Ma straduiesc, mama.
Nu mai era frumosul meu fiu. Ma concentram numai la picioarele, bratele spatele si degetele lui diforme.. Nu mai voiam sa-l iubesc, pentru ca ma temeam ca o sa-l pierd. In locul visului la ce va fi cand o sa creasca era acum teama ca nu va apuca sa creasca.
Mi s-a rupt inima intr-o zi cand l-am vazut cum incearca sa-si forteze picioarele diforme sa stea pe skate boardul care-i placea atat de mult. I l-am luat si l-am pus in debara pentru " alta data "- i-am spus.
La culcare in timp ce ne faceam lectura de seara, George imi punea invariabil aceeasi intrebare:
- Crezi ca daca ne rugam din suflet, o sa pot merge maine dimineata cand am sa ma trezesc?
- Nu cred, dar trebuie sa ne rugam oricum.
- Mami, da' copii imi spun " ologul" si nu se mai joaca cu mine. Nu am nici un prieten. Ii urasc. Si pe ei si pe mine.
Am incercat toate tratamentele, regimurile si doctorii posibili si imposibili. Am intrat in comitetul de cercetare medicala a distoniei, am infiintat Socitatea de distonie din Anglia. Viata mea era orientata spre un singur tel: sa contribui la gasirea unui leac pentru aceasta boala. Nu-mi doream decat sa-mi vad copilul sanatos, din nou.
Treptat toleranta lui Geroge fata de boala sa m-a invatat ce inseamna iertarea, dar teama m-a adus aproape de colaps. Atunci, o prietena m-a tarat aproape cu forta la un grup de meditatie. Dupa ce am exersat zilnic, o perioada, am inceput sa sesizez un sentiment de pace inlauntrul meu. Pana atunci daruisem doar cand viata fusese buna cu mine; acum dragostea parea sa intreaca puterea mea de intelegere. 
Mi-am dat seama ca George a fost profesorul, iar dragostea lectia de viata pe care mi-a predat-o.
Am inteles atunci ca George a fost si fusese intotdeauna George- un pic sucit, un pic altfel decat ceilalti copii, dar tot fiul meu. Nu ma mai simteam prost pentru ca trupul lui nu era drept. Am acceptat faptul ca nu o sa creasca mare, ca nu va avea acelasi viitor ca oamenii normali... Dar el a crescut cu multa rabdare, mai multa ambitie, si mai mult curaj decat toti cei pe care-i cunosc.
In cele din urma, datorita tratamentului, starea lui George s-a stabilizat si functionarea gurii si a mainilor lui s-a normalizat. Nu-si putea controla picioarele....avea inca nevoie de carje, zbura la vale cu o energie nepotolita care i-a castigat un loc in echipa olimpica a persoanelor handicapate. Nu putea merge, dar reusea, chiar foarte bine sa schieze.
Dupa ce a implinit optsprezece ani, a reusit sa indrepte un picior. A renuntat la una din carje. O luna mai tarziu, o arunca si pe cealalta. Schiopata inca la mers, dar...mergea fara sa fie ajutat. A venit sa ma vada la putin timp dupa aceea. Stateam in usa si ma uitam la tanarul acela inalt, bine facut, care trecu pe langa mine, si intra in casa.
- Buna mama, spuse zambind. Te invit la dans?

Am ascultat la o reintalnire a colegilor de liceu, cum fiecare se lauda cu succesele copiilor lor:
- Fiul meu e muzician.
-Fiica mea e medic.
Cand in sfarsit, mi-a venit si mie randul, m-am simtit cea mai mandra mama:
-Fiul meu, merge. Si e perfect.

Sharon Morghen

Portretul tatalui


In urma cu multi ani, un negustor foarte bogat,s-a stins din viata pe neasteptate, si a lasat in urma lui foarte multe averi. Nu avea nici o ruda apropiata pe nimeni.
Se stia ca are un fiu care fusese trimis in strainatate inca de cand era copil. Nimeni nu stia cum arata acest fiu, asa ca nu puteau sa-l recunoasca pe adevaratul mostenitor.
Toata lumea, se intreba: cine va fi acela care va mosteni averea cea mare a negustorului?
Dupa ceva vreme, iata ca au sosit in oras trei tineri si fiecare dintre ei, spunea ca el este fiul si mostenitorul adevarat al bogatasului.
Pe cine sa crezi? Toti trei au venit inaintea judecatorului si au cerut sa li se faca dreptate. Atunci, judecatorul a cerut sa i se aduca portretul negustorului. Apoi, a zis catre cei trei tineri:
- Mostenirea se cuvine aceluia care va lovi cu sageata in semnul pe care l-am pus pe portret.
Cel dintai, a intins arcul cu indemanare, a ochit linistit si apoi a tras aproape de semn.
Cel de al doilea a tras si mai aproape de semn. 
Cand veni randul celui de al treilea, acesta intinse arcul cu sfiala, incepu sa tremure si aproape plangand zise:
- Nu, asta nu pot s-o fac. Nu ma lasa inima sa trag in portretul preaiubitului meu tata, pe care il vad in fata mea si parca e viu... Mai bine ma lipsesc de toata mostenirea... Eu nu pot sa-l batjocoresc dupa moarte.
Atunci judecatorul a zis.
- Tu esti adevaratul fiu si adevaratul mostenitor. Ceilalti doi care au ochit atat de bine sunt niste inselatori, caci un fiu adevarat nu poate intinde arcul cu atata nepasare ca sa strapunga inima tatalui sau iubit.

Acesta este inceputul biruintii,
In viata sa-ti cinstesti intai, parintii.

Poveste


Ca intotdeauna, in ajunul Craciunului, regele il invita pe prim-ministru sa faca o plimbare impreuna. Ii placea sa vada cum erau impodobite strazile - mai mult pentru a evita cheltuielile excesive decat pentru a se bucura de ceea ce vedea. Cei doi se deghizara, ca de obicei, imbracand haine de negustori de pe alte meleaguri. 
Se plimbara prin centru, admirand ghirlandele luminoase, brazii, lumanarile aprinse pe scarile caselor, magazinele de cadouri, barbatii, femeile si copiii care plecau de acasa, grabiti sa se intalneasca cu rudele si sa sarbatoreasca in noaptea aceea in jurul unei mese imbelsugate. 
Pe drumul de intoarcere trecura prin cartierul cel mai sarac. Acolo totul arata complet diferit. Fara lumini si lumanari, fara mireasma placuta a mancarurilor imbietoare. Pe strada nu era aproape nimeni si, ca in fiecare an, regele ii spuse ministrului sau ca trebuie facut ceva pentru saracii din regat. Prim-ministrul dadu afirmativ din cap, stiind ca in scurt timp planul acela avea sa fie uitat si ingropat in birocratia de zi cu zi, aprobarea bugetului, intalniri cu demnitarii straini. 
Cand, deodata, observara ca din una dintre casele cele mai saracacioase se auzea muzica. Prin crapaturile din lemnul putred se putea vedea inauntrul cocioabei. Acolo se petrecea ceva cu totul neobisnuit: un batran intr-un scaun cu rotile care parea a plange, o tanara complet cheala care dansa si un tanar cu ochi tristi care canta la tamburina un cantec popular. 
- Hai sa vedem ce se petrece aici, zise regele. Batu la usa . Tanarul se opri din cantat si se duse sa deschida.
- Suntem negustori si cautam un loc unde sa dormim. Am auzit muzica, am vazut ca nu v-ati culcat si am vrea sa stim daca ne-am putea petrece noaptea aici. 
- Domniile Voastre ar trebui sa caute un loc intr-un hotel din oras, pentru ca noi, din nefericire, nu va putem ajuta. Desi aici se canta, casa asta e plina de tristete si suferinta. 
- Am putea sti de ce? 
- Din cauza mea, zise batranul din scaunul cu rotile. Toata viata am incercat sa-mi educ fiul pentru a invata caligrafia, ca sa fie si el copist la palat. Dar anii au trecut si inscrieri pentru slujba asta nu s-au facut niciodata. Azi-noapte insa am avut un vis prostesc: se facea ca un inger imi cerea sa cumpar o cupa de argint, fiindca regele o sa ma viziteze, o sa bea putin si o sa-i dea o slujba fiului meu. Aparitia ingerului a fost atat de convinga toare, incat am vrut sa fac intocmai cum imi spusese. Cum nu aveam bani, nora mea s-a dus de dimineata la piata, si-a vandut parul si am cumparat cupa asta pe care o vedeti. Acum ei doi incearca sa ma inveseleasca, cantand si dansand, pentru ca este Craciunul, dar degeaba. 
Regele vazu cupa de argint, ceru sa i se dea putina apa pentru ca ii era sete si, inainte de a pleca, le spuse gazdelor: 
- Ce coincidenta! Adineaori chiar vorbeam cu prim-ministrul si-mi spunea ca inscrierile vor incepe saptamana viitoare.
Batranul dadu din cap, fara sa se increada prea mult in ceea ce auzea, si-si lua ramas-bun de la cei doi straini. Dar ziua urmatoare o proclamatie a regelui putu fi citita in toata tara : era nevoie de un nou copist la palat. La data anuntata, sala de audiente era plina de oameni, dornici cu totii sa-si incerce norocul si sa obtina acea mult ravnita slujba. Prim-ministrul intra si le ceru sa-si pregateasca foile si tocurile de scris: 
- Iata tema de disertatie: de ce un batran plange, o femeie cheala danseaza si un tanar trist canta? 
Soapte nedumerite strabatura toata sala: nimeni nu stia ce sa astearna pe hartie! Doar intr-un colt, un tanar cu haine jerpelite zambi larg si incepu sa scrie. (bazata pe o poveste indiana )