Micuţa nimfă ceruse tatălui său, râul, dreptul de‑a sta nemăritată, deşi mulţi regi şi mari eroi şi‑ar fi dorit‑o de soţie.
Ba, chiar un prinţ, pe care dânsa îl izgonise deseori, era atât de‑ndrăgostit, încât şi‑a lăsat părul lung, s‑a îmbrăcat în straie de fată şi, izbutind să se apropie de‑ncântătoarea Dafne, se mulţumea s‑o vadă zilnic.
Apolo însă a aflat, şi‑a hotărât să îl ademenească într‑o zi la scaldă pe‑acest prinţ, şi‑n acest fel să dea‑n vileag că e un tânăr, nu o fată.
Prinţul cu plete lungi, de aur, a fost silit să se dezbrace, să intre‑n apa râului.Înşelăciunea prinţului a fost pe loc dezvăluită. Dafne, speriată, a fugit, plângând amar, să se ascundă. Iar nimfele ce o‑nsoţeau au sărit la sărmanul prinţ, l‑au doborât cu lăncile şi i‑au zvârlit trupul în râu.
Apolo s‑a veselit straşnic, văzând că prinţul a pierit, şi‑a plecat în căutarea nimfei. N‑a căutat mult, şi‑a aflat‑o într‑un desiş umbros de fagi. Dafne, zărindu‑l, a fugit să se ascundă şi mai bine, în timp ce zeul o urma, strigând mereu în urma ei:
— Fiică frumoasă‑a lui Peneu, opreşte‑te... opreşte‑te... Nu‑i un duşman bărbatul care aleargă azi pe urma ta... Ci sunt îndrăgostit de tine, eu, zeul care‑mi logodesc adeseori glasul cu lira şi îi desfăt pe‑olimpieni...
Dar nimfa nu‑i asculta vorba, nici jurămintele fierbinţi. Fugea, ca‑n zbor, peste coline. Părea o biată ciocârlie, care cântase pân‑atunci şi se rotise în văzduh, dar şoimul cel mereu flămând îi auzise cântecul, şi‑acum vroia s‑o sfâşie pe cântăreaţa cerului...
Vălul căzuse de pe fată... Doar pletele o mai fereau de ochii zeului Apolo, pletele lungi până‑n pământ. Teama îi da puteri s‑alerge copilei râului Peneu; dar zeul îşi înteţea fuga şi era gata s‑o ajungă...
Simţind în ceafă răsuflarea aceluia ce‑o urmărea, şi fiind sleită de puteri, după o goană‑atât de lungă, fata îi strigă râului:
— Ajută‑mă acum, o, tată! Deschide‑ţi apa să mă‑nghită, sau schimbă‑această frumuseţe, care‑mi aduce nenoroc...
Abia‑şi sfârşeşte fata ruga, c‑o toropeală o pătrunde, şi‑o scoarţă rece i se‑ntinde pe sân, pe trupul delicat. Părul i se preschimbă‑n frunze. Braţele iau înfăţişarea de ramuri lungi, tremurătoare. Picioarele prind rădăcini pe malul nisipos al apei. Din toată frumuseţea nimfei rămâne numai frunza verde şi sclipitoare în lumină.
Apolo o cuprinde‑n braţe pe Dafne, prefăcută‑n trunchi. Sub învelişul nou se simte cum bate încă inima înfricoşată a copilei. Zeul sărută trunchiul rece. Dar nici aşa, schimbată‑n arbore, pe malul râului Peneu, ea nu‑i primeşte sărutarea şi îi răneşte buzele, cu scoarţa aspră de copac.
— Chiar dacă tu nu vrei, Dafne, rosteşte zeul, vei fi de azi copacul meu. Frunzele tale au să‑mi fie podoabă pletelor şi lirei şi tolbei mele cu săgeţi.
Copacul parcă îl ascultă şi‑şi clatină frunzişul proaspăt, sub adierea liniştită a vântului de miazăzi.
Iar zeul încă mai sărută scoarţa cea aspră şi rosteşte:
— Pentru învingătorii‑n lupte, semnul de cinste o să fie cununi din frunzele de laur!
Repovestire de Alexandru Mitru
