Supă de pui pentru suflet

Mergi înainte

Singura dizabilitate în viață este
atitudinea inadecvată.

~ Scott Hamilton

I-am adresat doctorului întrebarea obișnuită:

– Care este prognoza, doctore?

– Va trebui să îți amputăm piciorul, sub genunchi, mi-a răspuns el.

Am simțit că îmi vine să vărs. Credeam că o să leșin. Dacă ar fi să îmi privesc viața retrospectiv, nu cred că am mai trăit vreodată un alt șoc atât de mare.

Încercând să mă adun, i-am pus doctorului alte întrebări. În cele din urmă, m-am convins că procedura era într-adevăr necesară. Deși amputația este considerată o operație care se face numai cu acordul pacientului, în cazul meu problema nu era „dacă” trebuia făcută, ci „când”. Aveam 28 de ani, dar nu mai aveam nicio altă opțiune.

Doctorul mi-a explicat că cu cât așteptam mai mult, cu atât mai tare se întindea cangrena. Locul amputării depindea de linia de demarcație a acesteia (o linie roșie care se formează între țesutul sănătos și cel cangrenat). Eram familiarizată cu cangrena, căci îmi pierdusem deja două degete de la picioare din cauza ei. Prin urmare, șansele de a avea după operație un picior cât de cât folosibil erau mai mari dacă îl lăsam pe medic să decidă momentul operației.

În drum spre casă, m-am gândit printre lacrimi la toate efectele pe care le va avea amputarea asupra vieții mele. Viitorul meu părea sumbru. Pe scurt, eram îngrozită.

În ultimii patru ani suferisem destul. Operația de grefă osoasă s-a soldat cu complicații, urmate de o infecție care s-a întins și mi-a distrus practic piciorul. Au fost patru ani de coșmar, dar nu aș fi crezut niciodată că vor conduce la așa ceva. Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să port o proteză. Pe de altă parte, din spusele doctorului, nu se mai putea face nimic altceva, căci leziunile produse erau deja prea mari.

Medicul mi-a spus clar că aveam nevoie de o operație chirurgicală și că trebuia să o fac cât mai curând. Mă temeam să îi dau vestea soțului meu. Situația noastră financiară era la pământ din cauza nenumăratelor operații, internări în spital și tratamente de care am avut parte în acești patru ani. În acea vreme nu aveam asigurare medicală și încă mai aveam facturi vechi pe care le plăteam eșalonat. Soțul meu muncea din greu, iar acum urmau alte cheltuieli. Mă simțeam o povară.

După acea zi fatidică, lucrurile s-au derulat rapid. Doctorul mi-a amputat piciorul drept, la 15 centimetri sub genunchi. Ciotul care mi-a rămas s-a vindecat frumos după dispariția infecției. Piciorul mi-a redevenit astfel funcțional după ce țesuturile cangrenate au dispărut.

În acea vreme, perioada obișnuită de așteptare pentru adaptarea unei proteze era de opt săptămâni. Eu am fost gata în șase, căci eram tânără și sănătoasă (singurele probleme de sănătate pe care le-am avut au fost cele cu piciorul). După internarea de cinci zile în spital m-am întors acasă în cârje, dar eram fericită că s-a terminat totul. Durerile post-operatorii nu se comparau nici pe departe cu cele de dinainte, pe care fusesem nevoită să le suport zilnic. În plus, știam că de data aceasta vor trece rapid, fapt care mă umplea de speranță.

Soțul meu lucra la un parc de deșeuri auto, așa că a reușit să cumpere pe nimic un autoturism ars, pe care l-a restaurat complet în timpul celor șase săptămâni în care m-am recuperat. În final l-a vândut, iar cu banii primiți am putut acoperi factura medicală, plus proteza. Pentru noi a fost un mic miracol.

Am rămas până astăzi cu convingerea că acea sumă de bani care ne-a picat practic din cer și care a acoperit exact costul operației medicale și proteza mea a fost un act de „intervenție divină”. Cum altfel s-ar fi potrivit sumele până la ultima centimă? Să fi fost o simplă coincidență? Nu cred.

Restul poveștii a devenit istorie. La ora actuală au trecut 46 de ani de când trăiesc cu piciorul amputat și pot să afirm că nu acesta a fost lucrul cel mai rău care mi s-a întâmplat în viață. Am 74 de ani, dar merg încă foarte bine. Altminteri, nu am alte probleme de sănătate, cel puțin nu mai mari decât cele de care se plâng cei de vârsta mea. De fapt, aș zice chiar că am mai puține probleme, căci am fost dintotdeauna o persoană foarte activă.

Dacă ar fi să calculez procentual cât din corpul meu lipsește în urma operației de amputare, aș zice că este vorba de 10-15%. Una peste alta, nu înseamnă prea mult. De altfel, partea care mi-a fost amputată era bolnavă, desfigurată și dureroasă, punându-mi în pericol sănătatea restului corpului și poate chiar viața. Faptul că a putut fi înlăturată a fost un miracol. Ce altceva aș fi putut cere de la viață?

Recunosc că au existat momente când nu m-am împăcat foarte bine cu proteza mea și când m-am simțit frustrată și iritată, dar pe ansamblu astfel de momente au fost rare și au trecut de mult. Tehnologia protezelor moderne este într-adevăr uimitoare. Cei mai mulți dintre oameni nici nu-și dau seama că port un membru artificial (sinceră să fiu, nici măcar eu nu-mi aduc aminte, decât atunci când trebuie să îl scot).

Secretul reușitei constă în a te adapta la schimbare și în a cultiva o atitudine pozitivă.

Dacă te mulțumești să stai inert și să privești cum viața se scurge pe lângă tine, nu vei ajunge niciodată acolo unde îți dorești. Pe de altă parte, dacă îți dorești să fi activ și să îți modelezi viața așa cum dorești, poți face cu siguranță acest lucru. Partea cea mai frumoasă atunci când ești activ este că uiți de handicapul tău. Cel puțin asta s-a întâmplat în cazul meu.

Mulți oameni m-au complimentat de-a lungul vieții pentru „atitudinea mea minunată”. Înclin să cred că pierderea unei părți corporale are un impact emoțional mai profund asupra ta decât o boală internă. Poate pentru că efectul vizual este atât de puternic.

În aceste condiții, de ce nu aș avea o atitudine pozitivă? La urma urmelor, am două mâini, două picioare și un corp sănătos, care îmi permit să trăiesc așa cum doresc în fiecare zi.

Am convingerea fermă că Dumnezeu m-a purtat în brațele lui începând din acea zi în care medicul și-a pronunțat „sentința” și în care viața a părut să se sfârșească pentru mine. În realitate, această angoasă a fost provocată doar de teama de necunoscut.

M-am înșelat însă. Există încă foarte multe lucruri pe care le pot face, și pe care chiar le-am făcut.

De pildă, faptul că am crescut trei câini de talie mare, fiecare de 30-35 de kilograme, a fost o provocare pentru mine, dar în final am reușit.

Deși nu mai înot la fel de bine ca înainte de amputare (căci mi-am pierdut una din „aripioare”), am rămas totuși o înotătoare foarte bună.

Nu mi-am pierdut nici capacitatea de a dansa. Ce-i drept, nu sunt întotdeauna foarte grațioasă, mai ales atunci când dansez valsuri sau tangouri, dar nu am nicio problemă cu polca, cha-cha sau alte dansuri rapide cu pași scurți.

De-a lungul anilor am jucat volei (nu profesionist, desigur) în două perioade din viața mea și am fost grozavă lângă fileu.

Casa mea a fost întotdeauna curată și perfect întreținută, deși am avut copii. Gătesc inclusiv la ora actuală trei mese sănătoase și savuroase pe zi, iar de sărbători organizez adevărate festinuri. Pe scurt, am trăit o viață activă și mă simt profund recunoscătoare pentru toate realizările mele, care nu au fost puține.

Nu m-am considerat niciodată „handicapată”, „oloagă” sau chiar o persoană „cu dificultăți fizice”, după cum se spune mai nou. Mă consider mai degrabă o persoană „cu o capacitate fizică ușor limitată”, dar ce om nu se încadrează în această categorie?

Nu am povestit toate acestea cu intenția de a mă lăuda, ci doar pentru a demonstra câte lucruri devin posibile atunci când ai o atitudine pozitivă.

Consider că am dus o viață cu adevărat binecuvântată, de-a lungul căreia am ajuns la toate destinațiile pe care mi le-am propus. A fost o călătorie de lungă durată, pe care nu aș fi putut-o face niciodată fără credința mea în Dumnezeu și în mine însămi și fără tehnologia protezelor moderne.

Viața este frumoasă.

~ Joyce E. Sudbeck