Povestire despre Narcis, de Oscar Wilde
"Cand a murit Narcis, au venit naiadele (zeitele izvoarelor si ale padurii) si au vazut lacul in care Narcis cazuse, transformat dintr-unul cu apa dulce, intr-un ulcior cu lacrimi sarate.
-De ce plangi? au intrebat naiadele.
-Plang pentru Narcis, raspunse lacul.
-Ah, nu-i de mirare ca plangi pentru Narcis, continuara ele. La urma urmelor, desi noi am alergat mereu dupa el prin padure, tu erai singurul care puteai sa-i contempli de aproape frumusetea.
-Dar Narcis era frumos? intreba lacul.
-Cine altul poate sti mai bine decat tine? raspunsera surprinse, naiadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el in fiecare zi.
Lacul ramase tacut o vreme. Intr-un tarziu, zise:
-Il plang pe Narcis, dar niciodata n-am stiu ca el era frumos. Il plang pentru ca de fiecare data cand se apleca deasupra apelor mele, eu puteam sa vad reflectat, in fundul ochilor lui, propria-mi frumusete."
-De ce plangi? au intrebat naiadele.
-Plang pentru Narcis, raspunse lacul.
-Ah, nu-i de mirare ca plangi pentru Narcis, continuara ele. La urma urmelor, desi noi am alergat mereu dupa el prin padure, tu erai singurul care puteai sa-i contempli de aproape frumusetea.
-Dar Narcis era frumos? intreba lacul.
-Cine altul poate sti mai bine decat tine? raspunsera surprinse, naiadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el in fiecare zi.
Lacul ramase tacut o vreme. Intr-un tarziu, zise:
-Il plang pe Narcis, dar niciodata n-am stiu ca el era frumos. Il plang pentru ca de fiecare data cand se apleca deasupra apelor mele, eu puteam sa vad reflectat, in fundul ochilor lui, propria-mi frumusete."
