Fântâna Castaliei
Încununat apoi cu laur, Apolo a plecat prin lume. N‑a trecut însă vreme lungă şi a‑ndrăgit pe alte fete. Dar, ca un demn fiu al lui Zeus, le‑a părăsit, la rând, pe toate. Fiii lor au întemeiat multe oraşe, în Elada. Numai că vestea necredinţei zeului faţă de soţii se răspândise pretutindeni şi fetele fugeau de dânsul, cătând să scape de ruşinea de‑a fi şi ele amăgite şi părăsite rând pe rând.
Era însă pe acea vreme o tânără, Castalia, fiică a regelui din Delfi. Fata avea un har: cânta, cum nu putea să cânte alta. Cânta şi se juca pe munte cu fetele de vârsta ei.
Zeul, văzând‑o, a‑ndrăgit‑o şi a cerut‑o de soţie.
Castalia iubea pe altul, pe un păstor care‑şi mâna cirezile acolo‑n munte. Şi ei se întâlneau ades şi îşi juraseră credinţă, până la moarte, amândoi. Zeul Apolo ştia totul, ura pe tânărul păstor şi într‑o zi l‑a‑ntâmpinat cu ochii‑n flăcări şi i‑a spus:
— Te chem la luptă, fecioraş!... Eu trag cu arcul, tu cu lancea. Am auzit cum te‑ai lăudat că poţi ţinti la fel ca mine... Şi mai‑nainte ca flăcăul să fi putut ridica lancea, zeul a şi tras o săgeată.
Păstorul a căzut în brânci, apoi pe spate, şi‑a murit. Zeul Apolo a chemat un cârd de corbi să‑l ciugule şi a plecat să caute fata.
Castalia tocmai venise să ia apă dintr‑o fântână. Zeul s‑a apropiat de dânsa, spunându‑i în acelaşi timp:
— Iubitul tău piere pe munte. L‑am izbit cu săgeata‑n piept. Acum poţi fi soţia mea. Eşti liberă... Vei fi a mea...
Şi‑a vrut s‑o şi cuprindă‑n braţe. Dar ea n‑a stat să se gândească. A sărit în adâncul apei.
Zeul n‑a mai putut s‑o scape; dar a rostit îndurerat:
— Apa în care te‑ai zvârlit, Castalia, va căpăta numele tău. Pitia însăşi n‑o să poată afla viitorul nimănui, de nu îşi va spăla‑nainte trupul în apa limpede... Iară poeţii, de vor vrea să spună stihuri măiestrite, să cânte imnuri zeilor, vor trebui să se adape întâi de‑aici, şi‑apoi să pună mâna pe liră, ca să dea glas strunelor, în viers vrăjit ...
El însuşi, zeul, a rămas acolo timp îndelungat, rostind în amintirea fetei cântări bogate‑n armonii, şi alinându‑şi astfel dorul de fata regelui din Delfi.
