Arahneea
Intr‑o legendă veche se spune că trăia cândva, într‑un oraş, un vopsitor de lână cu numele Idmon. Şi el avea o fată pe nume Arahneea, căreia‑i plăcea lucrul cu igliţa şi fusul, mai mult decât orice.
Ştia copila asta să ţeasă şi să brodeze pânze ca nimeni alta. În Lidia, ţara de baştină a lui Idmon, ca şi peste hotare, se răspândise faima acestei măiestrii.
Regii de prin oraşe veneau să‑i ceară fetei pânze de preţ şi stofe.
Dar ce spun eu că regii!... Veneau şi zeităţi. Nimfele de pe munte, din văi, din apa mării, se grămădeau în casa micuţă‑a lui Idmon, s‑o vadă pe copilă brodând sau ţesând pânza, şi nu se săturau privind graţia, arta pe care le punea în lucrul migălos, fecioara lidiană.
Când ea depăna lâna sau începea să tragă fire lungi şi subţiri, albe, moi şi uşoare ca norii din văzduhuri, când îşi răsucea fusul, nimfele se mirau şi începeau să spună:
— Atena te ajută în ţesătura asta, altminteri nu se poate, copilă‑a lui Idmon!... Ea, zeiţa măiastră, care‑a ţesut şi Herei vălul său de mireasă, e îngăduitoare şi‑ţi dăruieşte har. S‑ar cuveni acuma să‑i mulţumeşti şi tu în templul de pe coastă. Du‑i jertfe şi te pleacă pe lespedea de piatră, după ce‑aprinzi miresme în vasele de lut.
— Nu, nimfelor!... Greşeală!... Pe mine nu Atena m‑a învăţat ţesutul, ci tatăl meu, Idmon. Lui îi dau mulţumire, le răspundea copila. La drept vorbind, zeiţei nu‑i datorez nimic.
— Taci, taci că te ajunge blestemul ei! Zeiţa nu poate să ierte, de mai vorbeşti aşa, strigau nimfele‑n cor. Chiar dacă tu nu ştii, tot dânsa te ajută. Căci straiele purtate de preamăreţul Zeus numai ea le croieşte, şi toţi nemuritorii socotesc cinste mare că le e dat să poarte haine de mâna ei – şi tu o‑nfrunţi? Nebuno! Nu mânia pe zei! Şi mai ales pe‑Atena. Ea a zdrobit cu mâna‑i divină pe‑un gigant, Encelade, şi‑a răsturnat un munte de piatră peste el. Pe Ares, zeul luptei şi‑al răzbunării crude, l‑a‑nfrânt şi l‑a rănit. Tu ce gândeşti? C‑Atena îţi va cruţa trufia? Taci!... Şi te umileşte în faţa‑i, fără glas.
Fata nu s‑a lăsat, şi le‑a răspuns astfel:
— O fi aşa cum spuneţi. O fi ţesut veşminte; dar eu lucrez la fel, de nu cumva mai bine... Voi înşivă‑aţi văzut. Şi... am doar o dorinţă: s‑o‑ntrec chiar pe Atena în meşteşugul ei!
Cum a rostit copila şi vorbele acestea, nimfele au fugit, strigând în gura mare:
— Vai!... Vai!... Vai, ce blestem!...
Atena auzise sfidarea Arahneei şi‑a simţit că o taie mânia, ca o lamă de sabie, în piept. A vrut s‑arunce lancea spre fată, s‑o ucidă.
Dar cum Palas‑Atena era mult chibzuită, a socotit că‑i bine să se răzbune altfel.
A luat înfăţişarea unei biete bătrâne, cu părul alb ca neaua, uscată, gârbovită, fără un dinte‑n gură.
Aşa s‑a coborât ca un nor pe pământ, chiar în oraşul unde locuia Arahneea. A ciocănit la uşă şi, cu o voce slabă, i‑a cerut adăpost. Copila a primit‑o. Şi‑apoi, din vorbă‑n vorbă, zeiţa a‑ntrebat‑o de meşteşugul ei. Şi ea, fără de teamă, i‑a povestit bătrânei ce‑i spuneau nimfele.
Zeiţa prefăcută în babă i‑a răspuns:
— Nimfele au dreptate. Ascultă‑mă ce‑ţi spun!... Tu eşti o ţesătoare cum nu mai e niciuna în Lidia mănoasă, chiar şi‑n întreaga lume... Eşti printre muritoare întâia la brodat. Dar, în Olimp, nu ştii că e Palas‑Atena? Nu cuteza s‑o‑nfrunţi. Aruncă‑te mai bine cu capul în ţărână şi cere‑i îndurare că ai grăit aşa. Zeiţa‑i milostivă şi poate să te ierte...
— De ce să‑i cer iertare, când ştiu că n‑am greşit? Că pot lucra şi eu – nu‑i crimă, mi se pare! Şi dacă se‑ndoieşte Atena de iscusinţa mea, eu o aştept să vie... Oricând ar vrea, sunt gata să mă întrec cu dânsa...
— Eşti gata?... Am venit!... a spus răstit Atena, luându‑şi dintr‑odată chipul său olimpian.
Se spune că atuncea nimfele s‑au întors s‑o preamărească‑n imnuri pe zeiţa Atena.
Doar fata, Arahneea, nu a fost prea mişcată c‑o vedea pe Atena. O vagă‑mpurpurare i‑a luminat obrajii, ca raza aurorei în faptul dimineţii, dar, sigură de sine, a stăruit să‑nceapă întrecerea pe loc.
*
Se‑aşază fiecare din ele‑n câte‑un colţ şi‑ncep cu grabă lucrul.
Cu degetele iuţi ţes stofă străvezie şi fină ca o ceaţă.
Amestecă în vase vopsele preparate de meşterii din Tir şi colorează stofa în sute de nuanţe, cum numai curcubeul mai are, uneori.
Aurul şi argintul sclipesc mai pretutindeni, dând stofei scânteteri! Nimeni n‑a văzut încă asemeni ţesături şi astfel de culori.
Zeiţa‑ntruchipează, pe stofa ei, o stâncă. Este Areopagul, unde s‑au întrunit zeii odinioară, să judece gâlceava dintre ea şi Poseidon.
Şi tot pe‑această stofă, înconjurând pe Zeus, cei doisprezece zei se văd şezând pe jilţuri, şi fiecare poartă însemnele prin care e cunoscut de oameni. Iar Zeus se desprinde dintre dânşii, semeţ, atotputernic, ca un stăpân al lumii. Poseidon, drept în faţă, loveşte cu tridentul o stâncă, şi dintr‑însa sare un cal cu coama şi nările în vânt. Alături e Atena. Cu lancea doar atinge pământul, şi din el răsare viu măslinul, cu fructele verzui.
Astfel s‑arată stofa ţesută de zeiţă. Dar ca să‑i prevestească fecioarei lidiene cele ce vor urma, pentru c‑a îndrăznit cu ea să se măsoare, Atena‑nfăţişează şi alte întâmplări, în cele patru colţuri.
Într‑un ungher ea ţese pe Hemus şi Rodope, odinioară oameni, care s‑au luat la harţă şi‑ntrecere cu‑Olimpul, şi‑s transformaţi în munţi. În alt colţ se arată păţania reginei pigmeilor, schimbată de Hera într‑un cocor. În altu‑i Antigona, căreia pletele‑i s‑au prefăcut în şerpi, fiindcă a cutezat să spună, într‑o zi, că are păr mai mândru decât soţia lui Zeus. Şi, în sfârşit, în colţul al patrulea, zeiţa arată pe Cinira, o mamă urgisită, căzând pe nişte trepte dintr‑un templu al Herei. Din ochii ei curg lacrimi pe treptele acelea, în care‑s preschimbate frumoasele ei fete. Mama a fost lovită pentru c‑a îndrăznit să‑i înfrunte pe zei cu vorbe de ocară.
Zeiţa Atena mai brodează, cu fire colorate, jur împrejurul stofei, şi nişte rămurele vinete de măslin.
În acest timp copila, isteaţa Arahneea, îşi ţese măiestrit, în stofă, alte lucruri, cu mult mai grăitoare, un şir de nedreptăţi săvârşite de zei. Ba chiar pe Zeus însuşi îl arată răpind‑o pe fecioara Europa. El e schimbat în taur. Şi marea parcă‑i mare într‑adevăr pe stofă. Să juri că‑i simţi mireasma sărată şi amară. Talazurile parcă se zbuciumă într‑una şi se izbesc de ţărmuri, zdrobindu‑se aievea în cioburi lucitoare, cu licăriri de stele, smaralde şi safire. Taurul fuge‑n tropot. Suratele Europei o strigă, o jelesc. Iar fata, tremurândă, abia se poate ţine de coarnele de aur şi plânge disperată.
Îl mai arată, apoi, pe Zeus, ca satir, ademenind‑o pe blânda copilă Antiopa; ca flacără, furând‑o pe sora ei, Egina; ca păstor, înşelând‑o pe mândra Mnemosina; ca vultur şi ca şarpe, răpind neprihănite fecioare, pretutindeni.
La fel înfăţişează şi pe zeul Poseidon: când taur, când berbece, ori cal, ori şoim, ori peşte, înşelând alte fete.
Nici Dionisos – Bachus – şi nici zeul Apolo nu sunt cruţaţi defel. Sunt arătaţi şi ei, când prefăcuţi în struguri ispititori, pe coarde de viţă‑nşelătoare, când în păstori, sau fiinţe ce zboară prin văzduh. În jurul ţesăturii, copila zugrăveşte un chenar înverzit de iederă în floare.
Aşa minunăţie nu mai văzuse nimeni şi nici măcar Atena...
Zeiţa cercetează amarnic oţărâtă lucrarea săvârşită de fata lui Idmon. Îi e cu neputinţă să‑i găsească cusururi. Talentul Arahneei întrecuse cu mult pe‑acela al zeiţei.
Şi‑Atena, îndârjită, uitându‑şi chibzuinţa şi toată-nţelepciunea, n‑a mai putut să‑ndure dârzenia copilei şi – cum ţinea suveica în mână – a lovit‑o şi i‑a spus vorbe grele. Apoi i‑a deşirat întreaga ţesătură. Îndurerată, fata a luat iute un şnur şi‑a vrut să se anine de grindă, să‑şi ia viaţa.
Atâta că zeiţei, părându‑i prea uşoară această ispăşire, a azvârlit spre ea un suc înveninat.
— Aşa vei sta, în veacuri, pe grindă spânzurată, ţesându‑ţi fără preget afurisita pânză. Iar oamenii‑ţi vor rupe această ţesătură, copilă‑a lui Idmon!...
Copila osândită de zeiţa Atena s‑a preschimbat pe dată într‑o fiinţă mică – păianjenul – care îşi ţese veşnic pânza sa subţirică din fire argintii şi toţi i‑o rup. Iar ea şi‑o ţese iară... şi iară...
Şi totuşi, pe Atena, chiar dacă săvârşise asemenea ispravă, elinii au cinstit‑o mai mult decât pe‑alţi zei.
Credeau că ea inspiră poeţii, muzicienii, şi le arată calea spre piscurile artei. Credeau că ea‑i învaţă pe poeţii Eladei să‑şi drămuiască‑n versuri belşugul de imagini, cu multă chibzuinţă. Poezia, ce‑i lipsită cumva de‑nţelepciune, e rostită‑n zadar. Mintea nu o culege. Inima n‑o păstrează. E ca un fum în vânt.
Şi tot dânsa, Atena, era zeiţa care mai ocrotea cu grijă, pe lângă arte, ştiinţa. Aşa cântau aezii, în antica Eladă, pe Atena.
Nu pe‑Atena!... Cântau înţelepciunea, gândul pătrunzător ca lancea ascuţită, ce o purta zeiţa. Cântau destoinicia, arta şi meşteşugul ce ea le‑ntruchipa...
Repovestire de Alexandru Mitru
