Legenda cârtiţei
A fost odată un popă care avea un lan de grâu. El era vecin cu un ţăran sărac, dar cinstit. Acest popă, voind să fure o parte din pământul ţăranului, a mutat hotarul, fapt ce l-a necăjit rău pe bietul ţăran, care i-a cerut pământul înapoi.
Popa s-a arătat tare amabil şi i-a zis vecinului să pună hotarul acolo unde va zice pământul, când îl va întreba. Ţăranul nu pricepea cum poate pământul să vorbească, neştiind că popa plănuise să-şi îngroape fiica într-un loc care-i convenea lui, iar atunci când el o va întreba: „Pământule, aici e hotarul?" ea să zică: „Da, aici e!".
Văzându-se nedreptăţit de vocea pământului, omul a plecat supărat acasă. Atunci, popa vru să-şi scoată fata din pământ, dar nu o mai găsi. Săpă şi în alte locuri, dar fata nu era de găsit nicăieri. Ea se făcuse cârtiţă şi umbla pe sub pământ, spunând mereu: „Aici e hotarul, tată!"
De atunci, cârtiţa face muşuroaie prin locuri cultivate, în amintirea tatălui său.
Aşa l-a pedepsit Dumnezeu pe acel preot, a cărui fată se chema chiar Cârtiţa.
