Prevenirea abuzului infantil

INSTRUMENTE PENTRU PREVENIREA ACESTUIA

L. MARTIN ALVAREZ, J.L. PEDREIRA MASSA

In Spania atentia pentru copii, incepand cu serviciile medicale, a avut dintotdeauna, un caracter preventiv. Acest caracter preventiv nu s-a evidentiat vadit catre alte sectoare profesionale si de asistenta, cum se evidentiaza in gradul de cunoastere. Restul institutiilor sociale detin activitatile preventive dezvoltate si rezultatele obtinute ale nivelului sanatatii si al bunastarii infantile. Din acest motiv consideram ca discursul traditional al prevenirii abuzului infantil si nivelele serviciilor de sanatate infantile pot adduce elemente cheie pentru a ameliora capacitatea de interventie asupra abuzului infantil cum ar fii coordonarea si consensul intre sectoare.
In aceasta directie este necesara delimitarea conceptului si a nivelelor de prevenire, incepand cu serviciile de sanatate pentru a gasi puncte comune cu activitatile din alte sectoare, ce aparent monopolizeaza problemele sanatatii infantile (abuzul asupra copilului) care includ o componenta sociala importanta.

NIVELE DE PREVENIRE SI DE RISC

Prevenirea este o componenta a culturii noastre ( a se citi Maria Moliner :”mai bine previi decat sa vindeci” ), fiind conceptualizata in mare parte incepand cu sistemul medical reprezentand o parte importanta inca din antichitate: igiena, profilaxie, si mai nou, nivele de prevenire. De asemenea, sensul de risc ca si „posibilitate de a se intampla o nenorocire” si sinonimele acestuia „expunere si pericol” (Maria Moliner: „i-a spus tatalui sau, cu riscul de a-l enerva”), ne dezvaluie despre delimitarea conceptuala si punerea in practica profesionala si institutionala.

1. NIVELE DE PREVENIRE: Desi dintotdeauna prevenirea s-a referit la procese aparent unidirectionale (boli contagioase sau transmisibile), totusi, odata cu o mai buna cunoastere a sensului prevenirii s-a constatat complexitatea acestuia (factori geografici, stimulativi, emotivi, eliberatori, genetici, cognitivi) fiind necesar a se delimita nivelele de prevenire si de interventie.

1.1. PREVENIREA PRIMARA: Acest nivel al prevenirii include interventia multidirectionala care este un etalon global ce va avea impact asupra bunastarii individului si de asemenea asupra diminuarii unei probleme de sanatate aparte. Inceputul modificarii indicatorilor de medicina infantila, prin intermediul diminuarii ratei de mortalitate infantila, s-a asociat cu imbunatatirea conditiilor social-economice si ale mediului inconjurator. Acest fapt, prevenirea primara, aplicat la situatia abuzurilor infantile ne obliga la interventii care conduc la bunastarea copiilor, prin masuri cu caracter legislativ, prin promovarea formelor adecvate de crestere si educare a copiilor, prin imbunatatirea imaginii sociale a copilului (ex. activitati de promovare a copilului ca si individ [subiect] activ caruia ii trebuie „ascultate” necesitatile, adaptandu-le la diferitele etape ale dezvoltarii).

1.2. PREVENIREA SECUNDARA: prin conceptul sanatate-boala ca un „continuum”, prevenirea secundara ne trimite la situatii in care, existand factori d risc, mai mult sau mai putin specifici unei boli sau unui sindrom, procesul nu se manifesta intr-un mod activ (perioada de tacere sau pre-simptomatica ca in ex.: abuzul sau abandonul emotional) sau la fel de bine se refera la cauzele sau la activitatea in curs (stoparea dezvoltarii organizmului din cauza non-organica sau sindromult Munchausen). Instrumentele de operare la acest nivel de prevenire includ supravegherea epidemiologica a factorilor de risc, care ne ajuta sa-i delimitam, sa-i detectam si sa-i diagnosticam inca din stadiul incipient si astfel prin coordonare si solutionare inca de la inceput si inainte de prezentarea consecintelor nocive derivate din actiunea acestor factori, sa-i conduca spre procesul silentios si simptomatic. In cazul abuzurilor infantile se face referinta la detectarea situatiilor de atitudine intre adulti si copii atat in mediul familial cat si in cel extra-familial, prin instrumente pentru o mai buna cunoastere a: conceptul abuzurilor in copilarie si formele de prezentare sau tipologii, posibilele consecinte asupra copilului, dinamica relationala si sociala a familiilor, importanta anormalitatilor prezente in figura parintelui (afectiuni cronice, boli mintale, toxicomanie sau diverse dependente).

1.3. PREVENIREA TERTIARA: in mod normal include diagnosticul si evolutia bolii stabilita si sechelele acesteia, tinand cont de nivelul de prevenire in modificarea problemei de sanatate, urmarind participarea individului in atenuarea consecintelor problemei si in inbunatatirea capacitatii de a o infrunta, evitand expunerea la factori de risc, atat specifici cat si necunoscuti, care dau nastere unor noi complicatii. In cazul abuzurilor copiilor, prevenirea tertiara se refera la acele instrumente care identifica simptomele si semnele abuzului propriu-zis (diversele hematoame prezente la copil, alte leziuni ale oaselor, dermatologice si musculare), la fel cum interventia asupra consecintelor la copil trecand peste acele derivate ale tipologiei predominante abuzului conduce la descoperirea acestora. Acest nivel de prevenire se refera si la interventia asupra contextului abuzului, in asa fel incat aceasta situatie sa nu se mai repete, oricare ar fi fost forma sa de prezentare, ex. interventia intr-o familie care incearca sa se reabiliteze si sa se reintegreze social prin intermediul separarii temporale sau definitive. Pentru serviciile medicale prioritare sunt cunoasterea si gradul de functionare a legilor impreuna cu asistenta sociala dintr-un spatiu determinat. Din perspectiva serviciilor medicale si in particular a Asistentei Sociale, exista alte 2 posibilitati de interventie: in primul rand interventia prin protectie si tratament imediat, prin internarea in Spitalului de Pediatrie, si, in al II-lea rand, evaluare si tratamentul psihoterapeutic specific pentru familie si in special pentru copiii afectati, apeland la serviciile Institutiei de Sanatate Mintala a Copilariei si a Adolescentei.

II. CONTRIBUTII CONCEPTUALE ASUPRA RISCULUI

In practica totalitatii faptelor efectuate asupra abuzurilor infantile se implanteaza conceptele de vulnerabilitate si risc, insa continutul celor doua, in opinia noastra, nu sunt in totalitate clarificate. Credem ca diferena facuta de Solnit, scoate in evidenta 3 nivele conceptuale care ajuta la realizarea unei aproximari consistente si practice.

1) VULNERABILITATE: evoca sensibilitati si/sau slabiciuni reale si/sau latente la individ urgente sau diferite din perspectiva temporala. Aceasta situatie este evidenta daca avem in vedere dependenta copilului in contextul ( social si familial) in care se desfasoara, fiind o specie de animal la care dependenta este mai pronuntata. Intr-un grup specific de copii ( cu dezabilitati fizice, psihice si senzoriale) cu vulnerabilitati, se ia in calcul propria incapacitate. In ansamblul sau, copilul se vede expus direct la agresiunile externe avand un bagaj minim pentru a le face fata. Si pentru a completa configuratia copilariei, luand in calcul etapa dezvoltarii, exista un factor geografic de „rezistenta” care este invers proportionala cu varsta copilului, astfel cu cat copilul este mai mic cu atat posibilele agresiuni au un impact mai puternic asupra sa, oricat de nesimnificative ar parea aceste agresiuni. In acest sens, atat actiunile de prevenire primara cat si cele de prevenire secundara trebuie sa includa acest aspect oricare ar fi serviciile de medicina pediatra, prin traditia si recunoasterea sa sociala, in vederea etapelor mai vulnerabile din prima parte a copilariei, un loc privilegiat pentru ca dezvoltarea copilului sa-si urmeze cursul, ca un element cheie la tot ceea ce inseamna bunastarea copilului si sustinerea unei dezvoltari bio-psiho-social adecvate, ex incluzand in programa cresterii si dezvoltarii copilului sanatos ( vizite medicale periodice) activitati de vigilenta si interventie dintr-o ipostaza psiho-sociala.

2) RISCURI: se refera la o incertitudine asupra raspunsului unei confruntari ale copilului cu un factor, extern sau intern, care provoaca o situatie de stres. Incertitudinea factorilor de risc este legata de mai multi factori, prelungirea in timp, caracteristicile fiecarui factor de risc, etapa dezvoltarii in care apar riscurile, situatia familiala si forma de confruntare cu dificultatile aparute. Unul sau mai multi factori pot avea rar pot avea valoare intr-un context determinat sau intr-un caz concret, in timp ce un singur factor intr-un caz bine determinat poate reprezenta deschiderea catre o interventie preventiva. Asadar interventia se refera la prevenirea secundara prin detectarea si urmarirea evolutiva a mai multori factori de risc in timp acesti factori, care au un efect asupra copilului (simptome si semne ex. hematoame, retard excesiv, schimbarea cursului dezvoltarii, reactii de aparare excesive) deja apartin campului de prevenire tertiara. Dintr-o perspectiva medicala dinamica si centrata pe dezvoltarea copilului, dimensiunile factorilor de risc au o valoare de nestramutat pentru comprimarea limbajului si pentru rezistenta de-a lungul timpului de la evolutia factorilor detectati initial si/sau de la aparitia altora noi; dar anume dimensiuni au o rara valoare de diagnostic si pronostic, considerate prin ele insele fara o orientare a unei forme anume pentru prevenirea tertiara, asa cum am expus mai sus.

3) DOMINARE/AUTORITATE: face referire la capacitatea de a invinge un obstacol (in cazul abuzului poate sa insemne atentie sau neatentie) care provine din propriile exigente ale copilului, din factori de stres proveniti din mediul inconjurator si din conflictul intre tensiunile interne si cele externe, implicandu-se in toate acestea capacitatile care se obtin de la cei cu influenta comportamentala si altele care se dezvolta spontan si se orienteaza ele insele pentru propriul individ. In perioada de abuz din copilarie este un comportament cheie pentru prevenirea tertiara, mai ales daca incercam sa stabilim un pronostic. Ex. descoperirea unel serii de simptome si semne de abuz ne trimite cu gandul la un proces sau altul si la o forma sau alta de interventie, dar dupa o obsorvare atenta un profesionist trebuie sa stie sa caute si sa detecteze posibilitatile de reactie in comportamentul unei familii aflate intr-o situatie de stres, ceea ce include evaluarea corecta a factorilor compensatorii inaintea riscului si realizarea unei orientari terapeutice coerente si cu posibilitati de a fi acceptata de acea familie concreta in situatia data. Medicul specialist prin pozitia sa relevanta din relatia cu familia poate si trebuie sa stie sa evalueze situatiile relationale insotitoare (ex. prezenta psihopatologiei in figurile parintilor si/sau in copii) la momentul realizarii orientarii de derivare mai mult sau mai putin imediata la serviciile sociale din aria lui de verificare cand descopera o situatie de abuz la copil. Aceasta capacitate a serviciilor medicale va depinde de cunostintele structurale si functionale ale asistentei sociale din cadrul legislatiei existente.

Traducere si adaptare: Diana Mitea