Se zice că, după ce au răsărit toate florile, Zâna Florilor le puse fiecăreia câte un nume; uitase însă de una.
Florile, văzându-se cu nume, se bucurau care de care mai tare. Cea uitată însă, stătea mâhnită şi dusă pe gânduri într-o vale de lângă pârâu. Plângea amarnic neînţelegând de ce ea-i mai puţin iubită decât suratele ei şi lacrimile i se împleteau cu stropii jucăuşi ai pârâului.
Într-o zi, ieşind la plimbare pe o câmpie înverzită şi împănată cu fel de fel de flori, Zâna Florilor se umplu de bucurie când văzu că toate florile-i zâmbesc fericite pentru numele alese.
Coborând coasta poienii către pârâul ce susura de mai mare dragul, zâna dădu peste floricica cea tristă ce nu mai contenea plânsul. O întrebă plină de mirare:
- Dar tu, frumoasă şi delicată floare, de ce stai, plângi şi te tângui când toate suratele tale se veselesc ?
- D-apoi cum n-oi plânge şi nu m-oi tângui, după ce toate suratele mele au primit câte un nume frumos iară pe mine m-ai uitat ?! răspunse floricica suspinând.
Auzind răspunsul, zâna se întrebă cum de-a uitat-o tocmai pe ea, care-i atâta de frumoasă şi delicată.
- Lasă, draga mea, nu te mai amărî.. Nici nu va apune soarele şi vei avea şi tu un nume.
Cum rosti cuvitele, zâna se şi făcu nevăzută. Se întoarse la palat, se sfătui cu celelalte zâne şi chemând la sine pe floricica uitată îi zise:
- Nu m-ai uitat că nu ţi-am pus şi ţie un nume aşa cum am pus tuturor suratelor tale aşa că de azi înainte te vei numi „Nu mă uita” !
Şi, de-atunci, „nu mă uita” se numeşte floricica aceasta în multe părţi ale lumii..
