Poveste terapeutica...

„Povestea drumului” 

 -Voi ştiţi de unde porneşte DRUMUL? Dar unde duce? Aşa-l auzeam pe valul de mare întrebând şi apoi povestind:

-Într-o toamnă, începu valul de mare, îmi făcusem împrejurul casei, un gard din crizanteme. Erau albastre ca şi mine. Şi ce dacă nu este gard  albastru? Şi nici crizanteme albastre? La mine erau albastre. Stăteam pe un scaun de piatră. Ce, vreţi să  vă legaţi acum şi de scaun? Şi voiam să scriu vântului. Îi cumpărasem un copac, un fir de iarbă şi o piersică cu urechi. În grădină şi la umbra gardului, pe scaun, scriam. Dar deodată curioasă, o crizantemă îmi fură gândul de vânt şi porni. Le-am făcut semn frunzelor s-o aducă-napoi. Dar ea, prinse a croşeta un capăt de cer lăsând în urma ei, o poveste.
Cine trecea pe acolo, călătorea fără odihnă era pe DRUM. Aşa se făcu de apăru DRUMUL pe lume..

Că nu s-au mai întors frunzele, e adevărat. Foşnesc şi-au rămas călătoare. Că pasul măsoară drumul şi acum, e tot aşa. Doar că, de atâţia drumeţi, drumul se făcu albicios şi albastru se întoarse-n gândul meu. Iau eu? Mă uitam la paşii mei. Se porneau peste o clipă la drum. Unde ducea drumul meu? Păi, dacă aş trece trei case, aş număra şapte pietricele şi mi-aş alege tovarăş de drum, un arici, aş ajunge... da nu vă spun. Căutaţi-mă pe DRUM şi o să ne întâlnim. V-aştept acolo unde valul de mare scria”   Căci pasul pe drumul poveştii terapeutice e greu şi de multe ori neştiut în durerea ştiutului său, şi de aceea, cele ce urmează vin

să facă mai înţeleasă şi de ce nu, acceptată durerea, dar mai ales faptul că, suntem unici, irepetabili şi cu toţii avem dreptul la viaţa.

Şi-atunci:

„Din pom căzură trei mere: Unul este al meu, altul al celui care ascultă şi cel mai gustos, rămâne pentru cel care termină povestea”.