A fost odată un bătrân împovărat de ani. Și de bătrân ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slăbise și-i tremurau genunchii la orice mișcare. Când ședea la masă să mănânce, abia mai putea să țină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar bucăturile din gură. Și văzând până unde ajunsese bătrînul cu nevolnicia, fiul și nora-sa se umplura de scîrbă. Nu-l mai așezară să mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colț, lângă vatră. Și din ziua aceea îi dădeau de mâncare într-o strachină de lut, și nici măcar atât cât să se sature. Bătrânul căta cu jind la masă încărcată cu bucate, și ochii-i lăcrimau de amăraciune. Într-o zi, strachina de lut îi scăpa din mâinile cuprinse de tremur; căzu pe jos și se făcu cioburi. Când văzu aceasta, nora apuca să-l certe de zor, dar bătranul se închise în amărăciunea lui și nu scoase o vorbă. Din când în când,numai, scăpa câte-un oftat adânc. “Asta e prea de tot !…”, își spuseră în sinea lor barbatul și nevasta. Și-i cumpărară din târg, o strachină de lemn, pe câteva părăluțe. Bietul bătrân, trebui să mănînce de aici înainte doar din strachina de lemn. Și iată că odată, înspre seară, cum ședeau cu toții în odaie, nepoțelul - să tot fi avut găgălicea de copil vreo patru anișori începu să-și facă de joacă cu niște scândurele. – Ce faci tu acolo ? îl întreba taică-sau - Fac și eu o covăiță – îi răspunse copilașul – din care să mănânce tata și mama, când n-or mai fi în putere, ca bunicu’ !… Amândoi cătară mult timp unul la altul și de amar și de rușine îi podidi plânsul. Îl poftiră de îndată pe bătrân să se așeze la masa lor și, din ziua aceea, mâncară iarași cu toții împreună. Și din când în când se mai întâmpla ca bătrânul să verse din mâncare, nu-l mai lua nimeni la rost… Frații Grimm . Să nu vă lăsați niciodată părinții ca în această poveste, din păcate atât de adevărată….
