A fost o data ca niciodata un firisor de iarba care era foarte nefericit. Se nascuse la marginea unei potecute care ducea la un renumit castel din padure. Si pentru ca in fiecare zi castelul era vizitat de multi turisti, firul de iarba era mereu calcat de acestia. Recuperarea era foarte grea, doar ploaia cu picaturile ei gingase ii mai alina din cand in cand durerea si il ajuta sa se ridice de fiecare data. Sufletul lui firav era din ce in ce mai sfasiat cu fiecare picior care il lovea cu atata amaraciune si nepasare. Pentru ca , da, si firele de iarba au suflet ! Cateodata il alina cate un copil care il mangaia si il indrepta:
- Off, saracutul de tine ! zise o fetita imbracata de parca ziceai ca este un trandafir deschis la soare.
Alta data se bucura de frumusetea curcubeului ce rasarea printre copaci dupa fiecare ploaie ce il ajuta sa se indrepte. Dar puterile lui slabeau si, asupra serii, nemaiputand indura durerea trupeasca dar mai ales sufleteasca, privi spre cer si zise :
- Doamne, te rog, da-mi un semn, ajuta-ma sa mai pot indura atata durere si umilinta ! Era aproape de inserat cand, cu ochii inlacrimati si tot privind in sus, o zari : era prima steluta aparuta pe cer, din acea seara, lumina asa puternic incat i-a patruns pana in adancul sufletului lui ranit. O privea cu admiratie, si nu s-a putut abtine sa nu exclame:
- Esti atat de frumoasa !
- Multumesc ! zise steluta, cu sfiala.
- Te privesc de cateva minute bune si nu-mi pot lua ochii de la tine ! zise firul de iarba, usor timid si fara sa isi dea seama ca nici nu mai simtea durerea din sufletul lui.
- Si eu te privesc de ceva timp si iti inteleg gandurile si durerea din sufletul tau firav si bland, ii zise Steluta firului de iarba.
Au vorbit, pret de un sfert de ceas pana cand s-a inserat si intunericul s-a asternut peste padurea din apropierea castelului. De atunci, firul de iarba nu s-a mai simtit singur, Dumnezeu a raspuns la ruga lui si stia ca cineva il intelege cu adevarat. A doua zi a trecut foarte repede, aproape ca nu a mai simtit si nu mai era atent la cine si de ce se loveau de el in calea lor, pentru ca astepta cu nerabdare momentul serii, cand avea sa apara steluta. Si in aceasta seara a fost prima stea de pe cer. Sufletul lui vibra si se bucura ca are cu cine imparti momente frumoase. Se vedeau doar pret de un sfert de ceas pana cand seara isi intra in drepturi dar, timpul se masura doar pana la aceste clipe frumoase pe care le petreceau discutand si vorbind cate in luna si in stele . Uneori era innorat si steluta nu aparea, dar , firul de iarba stia si astepta cu nerabdare acel moment cand va fi din nou senin si steluta aparea din nou pe cerul lui . Intr-o seara a intrebat-o :
- Vad cum multe stelute cad uneori si se pierd in zare, imi pare rau de ele, de ce se intampla asta ?
- Cred ca iti pare rau, zise Steluta, pentru ca tu ai un suflet bun si frumos, dar trebuie sa intelegi ca fiecare avem un rost si un rol in aceasta lume. Ele cad pentru ca cineva, undeva, isi pune o dorinta, iar noi o indeplinim.
Deodata, firul de iarba se intrista si il cutremura un gand :
- Asta inseamna ca .... si tu ... candva...
- Da, si mie imi va veni randul sa indeplinesc dorinta cuiva, zise steluta, zambind.
- Sper ca nimeni sa nu isi mai puna nici o dorinta din acest moment ! zise firul de iarba, mahnit si suparat ca , acum cand era cel mai fericit, cineva putea sa naruie totul si asta cu o simpla dorinta si sa piarda tot ce il facea fericit chiar si pret de un sfert de ceas.
- Eeei, nu spune asta, a indeplini cuiva o dorinta si o bucurie este momentul cel mai frumos posibil si este o onoare pentru noi stelele sa facem asta, chiar daca asta inseamna sa pierim apoi, zise steluta.
- Da, dar... tu esti... lumina mea, cu tine uit de tot ce e rau, esti steaua ce lumineaza cerul meu , mai mereu innourat, nu vreau sa te pierd doar pentru o dorinta a cuiva.
Timpul trecu fara sa isi dea seama si in aceasta seara si asa a observat ca nici nu ii mai pasa cine si de ce il loveste. Devenise puternic si steluta il ajutase in tot acest timp. Era ca o protectie a sufletului sau firav si naiv.
Descopereau si povesteau ceea ce le placea :
- Eu ador cand vad albinutele si fluturii viu colorati in zbor si cateodata cum, cate unul se aseaza pe trupul meu sa se odihneasca, zise firul de iarba incantat ca poate fi de ajutor cuiva.
- Ce frumos, mie imi place atunci cand indragostitii si copii ma privesc si ma admira, zise zambind steluta.
- Stii, inainte asteptam ploaia pentru ca ma ajuta sa ma indrept, dar acum cand te am pe tine nu ma mai incanta, ca, ar insemna sa nu te mai vad, afirma firisorul de iarba. Si deodata a inceput sa se gandeasca cum ar fi sa o priveasca mai de aproape, sa o admire si sa o imbratiseze chiar, sa ii multumeasca pentru tot sprijinul ce i l-a acordat in tot acest timp. Stia ca nu este posibil, dar asta nu il impiedica sa gandeasca.
- In seara aceasta esti tare ganditor,zise steluta, esti suparat ?
- Nu, doar ma gandeam...stii...uneori...
Fara sa isi dea seama a zis cea mai puternica dorinta pe care o avea si deodata steluta era langa el, nu stia cum si de ce , nu se mai gandea, s-au imbratisat ca nimeni in tot Universul, a privit-o si a admirat-o exact asa cum se gandea si cum si-a inchipuit pana atunci. Era asa minunat totul !
- Sunt foarte fericita! zise steluta cu ultimele puteri si cu ochisorii aproape inchisi.
- Nuuuuu, ce am facut? a realizat intr-un tarziu firul de iarba.
- Sa nu te invinovatesti niciodata, zise steluta, tu ai indeplinit doua dorinte de fapt. Menirea mea era sa indeplinesc dorinta cuiva, iar faptul ca eu ti-am indeplinit-o pe a ta, ma face atat de fericita, aceasta era dorinta mea.
- Da, dar o sa imi fie atat de dor de tine, o sa privesc cerul si nu o sa te gasesc ...
- Cauta-ma in sufletul tau...acolo ma vei gasi mereu...
