A fost odată ca niciodată, o ţară îndepărtată, aflată în inima unor munţi înalţi şi de nestrăbătut. Locuitorii acestei ţări nu prea interacţionau cu alţi oameni şi vorbeau o limbă a lor, pe când restul lumii vorbea încă o limbă comună… În această ţară nu existau oglinzi, iar apele erau atât de tulburi încât degeaba te-ai fi privit în ele, singura sursă de apă de băut fiind o fântână adâncă, ce nu reflecta niciun chip. În această ţară trăia o fată, fiică a unui păstor, o fată bună şi blândă.
De mic copil, tatăl ei o ţinuse închisă în curtea casei, nelăsând să vadă pe nimeni. Mama fetei murise la naşterea acesteia, aşa că singurul chip pe care ochii fetei îl văzuseră şi pe care mintea ei şi-l amintea era tatăl său, care era un bătrân tăcut şi cumpătat, care pleca în fiecare dimineaţă cu oile, întorcându-se seara.
- Să ai grijă, fata mea, îi zicea tatăl înainte de plecare, nu vorbi cu nimeni şi nu te arăta nimănui, căci cei care inima nu ţi-o cunosc, nu te vor privi bine. Fata îl asculta întocmai, şi, de câte ori trecea un trecător, se ascundea în odaia din fundul casei.
Aşa crescuse fata neştiind de lume şi de compania copiilor, cu poveştile rare spuse de tatăl său, până împlini otsprezece primăveri. Atunci, o urgie se abătu asupra poporului său, iar majoritatea oamenilor începură a suferi de friguri. Tatăl fetei nu scăpă nici el şi, după şapte nopţi de chin, se stinse… Fata rămase de atunci singură. Nu sunt cuvinte să descrie tristeţea simţită de biata copilă după moartea părintelui său, darămite că rămăsese să aibă grijă singură şi de casă şi de oi. Dar iată că oile fugiră care încotro, iar fata hotărî să plece în lume să-şi caute norocul. Îşi pregăti câteva lucruşoare în bocceluţă şi porni la drum…
Trecând printr-o pădure, găsi o căsuţă în care locuia un pădurar împreună cu familia lui. Fata bătu la uşă, dorind să ceară adăpost pe timp de noapte. Îi deschise o fată de vârsta sa. Era foarte frumoasă, iar în frunte avea un opal. Când o văzu pe fiica de cioban, strâmbă din nas şi o întrebă ce doreşte.
- Doresc adăpost şi hrană, căci am rămas orfană şi am pornit în lume să-mi întâmpin soarta…
- Dacă-i aşa, stai la uşă până se întoarce tata, îi răspunse fata pădurarului, şi va vedea el ce-i de făcut. Zicând acestea, îi trânti uşa în nas, lăsând-o pe fata cu haine zdrenţuite afară în frig. Când veni pădurarul cu fiii săi, nu o primi nici el mai bine. I se dădu de mâncare un terci vechi şi fu lăsată să se culce pe nişte paie umede. La ziuă, pădurarul o scoase afară şi închise poarta. Fata era totuşi foarte recunoscătoare pentru adăpostul ce-l primise, însă era foarte nedumerită de purtarea pădurarului.
Trecură ani şi ani, iar fata era tot pe drumuri. Crescuse şi câştigase ceva bani, însă purtarea oamenilor faţă de ea nu se schimbase. Fata îi invidia pe toţi cei pe care îi întâlnea, de la prinţi, la vagabonzi de felul ei. Toţi aveau câte o piatră strălucitoare în frunte, după cum erau făcuţi oamenii în ţărişoara aceea izolată de restul lumii. Toţi cei care o întâlneau şi o vedeau de aproape, păreau mai întâi miraţi, apoi o priveau cu ură şi nu-i vorbeau. Fata nu fu aşa de mâhnită şi mirată la început, deoarece oamenii nu erau de felul lor prea vorbăreţi, însă, odată cu trecerea timpului, începu ea însăşi să se urască şi să se considere nedemnă de privirile oamenilor.
- De ce, mamă-natură, plângea ea nopţile privind spre cer, de ce mi-ai dat un chip atât de slut încât oamenii nu mă pot privi? De ce mi-ai dat cea mai urâtă piatră de opal, încât oamenii mă privesc doar pieziş?
Cum ura de sine îi creştea tot mai mult, fata hotărî să-şi pună capăt zilelor. Porni spre munţi, hotărâtă să-şi piardă între stânci trupul hidos, astfel încât nimeni să nu-l mai vadă vreodată. Merse zece zile şi zece nopţi, până ajunse în vârful celui mai înalt munte. Acolo descoperi un izvor, şi, aplecându-se să bea pentru ultima dată apă, îşi văzu pentru întâia oară chipul. Atunci înţelese fata de ce o urau oamenii: nu din cauza faptului că era urâtă! De aceea o ţinuse tatăl său închisă în casă, fiindcă ştiuse ce se va întâmpla. Fata avea doi ochi mari, frumoşi şi verzi ca smaraldele şi un păr lung, mătăsos…
- De aceea se urăsc oamenii şi sunt invidioşi…, îşi spuse ea, pentru că văd numai pietrele scumpe din frunţile altora, şi nu pot să le vadă pe ale lor, care sunt la fel de frumoase…."
Iulia Boşcănean
