Un sultan se hotarase sa porneasca intr-o calatorie pe mare impreuna cu cativa dintre curtenii sau favoriti. S-a imbarcat cu slugi, bagaje si bucate alese in Dubai , iar corabia a inceput sa navigheze spre largul marii.
Imediat ce uscatul nu s-a mai putut zari , unul dintre curteni - care traise de mic in munti si nu vazuse marea niciodata - a inceput sa fie coplesit de panica. Inchis in cabina lui stramta , omul striga din rasputeri , urla ca un nebun si refuza sa bea si sa manance. Toata lumea de pe vas a incercat sa il linisteasca , spunandu-i ca acea calatorie nu este deloc primejdioasa si nu are nici un motiv sa se teama , dar , desi auzea cuvintele de mangaiere , acestea nu ajungea pana la inima sa infricosata. Sultanul nu stia ce sa mai faca , iar voiajul intre apele linistite ale marii si cerurile albastre netulburate de vreun nor a devenit un groaznic chin atat pentru pasageri cat si pentru marinari.
Au trecut in acest fel doua zile , nimeni de pe corabie neputand sa inchida vreun ochi din cauza vaietelor si urletelor. Sultanul era cat pe aci sa porunceasca reintoarcerea vasului in port , cand unul dintre consilierii sai , cunoascut pentru marea-i intelepciune , a cerut permisiunea sa ii vorbeasca :
" Inaltimea ta , cu permisiunea ta , voi reusi sa il linistesc pe acest om."
Fara nici o ezitare , sultanul i-a raspuns nu doar ca ii permitea sa faca asta , ci ca ii va darui si o mare rasplata daca reusea sa rezolve aceasta problema.
Inteleptul le-a poruncit insotitorilor sai sa il arunce pe omul panicat in mare. Fara a sta mult pe ganduri , multumiti ca scapa in sfarsit de un cosmar de neindurat , cativa membrii ai echipajului l-au insfacat pe barbatul care se agatase febril de patul sau din cabina si l-au azvarlit in mare.
Omul s-a prabusit cu urlet de deznadejde in valurile cristaline , s-a dus la fund , inghitand o gramada de apa sarata si a revenit la suprafata strigand ca din gaura de sarpe , mai rasunator ca niciodata , s-a scufundat inca o data si a iesit iarasi deasupra apelor. In acea clipa, curteanul cel intelept a poruncit sa fie adus inapoi pe punte.
Din acea zi nimeni nu l-a mai auzit pe acel barbat sa se mai planga catusi de putin , el petrecandu-si restul calatoriei in liniste si chiar martusindu-i la un moment dat unui amic ca nu vazuse niciodata nimic atat de frumos precum privelistea marii unindu-se cu cerul la orizont. Voiajul , care fusese pana atunci un chin pentru toti , a devenit placut si relaxant.
La scurt timp dupa ce nava a revenit in port , sultanul l-a chemat la el pe curteanul cel intelept si l-a intrebat :
" Cum ai stiut ca daca il vei arunca peste bord pe acel om nefericit , el va reusi sa se linisteasca ?"
"Din cauza casatoriei mele " , a raspuns curteanul."Am fost mereu obsedat ca imi pot pierde nevasta ; eram atat de gelos incat nu ma mai opream tipand si urland la fel ca acel om .Intr-o zi , ea nu a mai suportat si m-a parasit , lasandu-ma sa simt groaznica experienta de a trai fara ea. In cele din urma , s-a intors la mine numai dupa ce i-am jurat ca nu o voi mai chinui niciodata cu temerile mele.
In acelasi fel , omul acela nu daduse niciodata de gustul apei sarate si nu cunoscuse nicicand ce inseamna agonia inecului. Cand a simtit toate acestea , a inteles cu adevarat cat de minunat este sa ai podeaua unei corabii sub picioarele tale".
Imediat ce uscatul nu s-a mai putut zari , unul dintre curteni - care traise de mic in munti si nu vazuse marea niciodata - a inceput sa fie coplesit de panica. Inchis in cabina lui stramta , omul striga din rasputeri , urla ca un nebun si refuza sa bea si sa manance. Toata lumea de pe vas a incercat sa il linisteasca , spunandu-i ca acea calatorie nu este deloc primejdioasa si nu are nici un motiv sa se teama , dar , desi auzea cuvintele de mangaiere , acestea nu ajungea pana la inima sa infricosata. Sultanul nu stia ce sa mai faca , iar voiajul intre apele linistite ale marii si cerurile albastre netulburate de vreun nor a devenit un groaznic chin atat pentru pasageri cat si pentru marinari.
Au trecut in acest fel doua zile , nimeni de pe corabie neputand sa inchida vreun ochi din cauza vaietelor si urletelor. Sultanul era cat pe aci sa porunceasca reintoarcerea vasului in port , cand unul dintre consilierii sai , cunoascut pentru marea-i intelepciune , a cerut permisiunea sa ii vorbeasca :
" Inaltimea ta , cu permisiunea ta , voi reusi sa il linistesc pe acest om."
Fara nici o ezitare , sultanul i-a raspuns nu doar ca ii permitea sa faca asta , ci ca ii va darui si o mare rasplata daca reusea sa rezolve aceasta problema.
Inteleptul le-a poruncit insotitorilor sai sa il arunce pe omul panicat in mare. Fara a sta mult pe ganduri , multumiti ca scapa in sfarsit de un cosmar de neindurat , cativa membrii ai echipajului l-au insfacat pe barbatul care se agatase febril de patul sau din cabina si l-au azvarlit in mare.
Omul s-a prabusit cu urlet de deznadejde in valurile cristaline , s-a dus la fund , inghitand o gramada de apa sarata si a revenit la suprafata strigand ca din gaura de sarpe , mai rasunator ca niciodata , s-a scufundat inca o data si a iesit iarasi deasupra apelor. In acea clipa, curteanul cel intelept a poruncit sa fie adus inapoi pe punte.
Din acea zi nimeni nu l-a mai auzit pe acel barbat sa se mai planga catusi de putin , el petrecandu-si restul calatoriei in liniste si chiar martusindu-i la un moment dat unui amic ca nu vazuse niciodata nimic atat de frumos precum privelistea marii unindu-se cu cerul la orizont. Voiajul , care fusese pana atunci un chin pentru toti , a devenit placut si relaxant.
La scurt timp dupa ce nava a revenit in port , sultanul l-a chemat la el pe curteanul cel intelept si l-a intrebat :
" Cum ai stiut ca daca il vei arunca peste bord pe acel om nefericit , el va reusi sa se linisteasca ?"
"Din cauza casatoriei mele " , a raspuns curteanul."Am fost mereu obsedat ca imi pot pierde nevasta ; eram atat de gelos incat nu ma mai opream tipand si urland la fel ca acel om .Intr-o zi , ea nu a mai suportat si m-a parasit , lasandu-ma sa simt groaznica experienta de a trai fara ea. In cele din urma , s-a intors la mine numai dupa ce i-am jurat ca nu o voi mai chinui niciodata cu temerile mele.
In acelasi fel , omul acela nu daduse niciodata de gustul apei sarate si nu cunoscuse nicicand ce inseamna agonia inecului. Cand a simtit toate acestea , a inteles cu adevarat cat de minunat este sa ai podeaua unei corabii sub picioarele tale".
