Fata din imparatia Soarelui

A fost o data o femeie ce traia in mijlocul unei paduri de care oamenii se fereau. Pana si cei mai curajosi barbati ai urbei din apropiere se temeau sa intre in ea de unii singuri. Se spunea ca e plina de spirite ce ii fura pe cei care nu sunt atenti. Exista printre batrani legende despre copii care au intrat la joaca in padure si nu s-au mai intors, barbati care dispareau in drum spre casa sau femei care daca paseau in interiorul ei se intorceau lipsite de puterea de a mai avea urmasi.

Aceasta femeie, nici tanara dar nici batrana, isi avea locuinta intr-o poienita inconjurata de flori si de iarba deasa. In fiecare dimineata se trezea cu zambetul spre Soare. Apoi, toata ziua batea padurea in lung si in lat ocrotind animalele, punandu-le mancare si ingrijindu-le cand erau in suferinta. Intreaga padure ii era casa si toate vietuitoarele din ea ii erau familia. Nu mai stia de unde a venit si care ii erau parintii. De cand se stie era acolo in padure. Si isi proteja familia cum stia mai bine, speriind adesea oamenii care incercau sa intre in casa ei si in familia ei cu intentii rele. De cand traia ea in padure, nici un copac nu a mai fost taiat si nici un animal nu a mai fost vanat. Si i s-a spus Femeia Fantoma, pentru ca nimeni nu o zarise cu adevarat, dar toti ii simteau prezenta.

Intr-o dimineata de vara, pe malul paraului care trecea prin padure, si pe care il includea in traseul zilnic, a vazut un cos, nici prea mare, nici prea mic. In timp ce se indrepta sa vada ce-i cu ciudatul obiect isi punea intrebari despre cum ar fi putut aparea acolo, si nici un animal sa nu-i fi dat de veste ca exista un musafir nepoftit.. Cand a ajuns in dreptul lui, a observat ca in interior era un pui de om, infasurat intr-o paturica calduroasa, care dormea linistit, leganat usor de apa ce trecea vartos peste pietre. Ridicand cosul de pe jos, a observat sub mica fiinta o bucata de hartie. A scos-o si a citit uimita:

“Ana este o comoara pe care Dumnezeu mi-a oferit-o dar, pe care, aceasta lume nu-mi permite sa o pastrez. Viata ei este in pericol, datorita naturii ei nobile. Ana este fiica Soarelui  si mostenitoarea lumii Lui. Dar forte necurate nu o vor prin preajma si ar vrea sa dispara. Asa ca Draga Doamna a padurii, ti-o incredintez tie spre crestere. Stiu ca la tine e ocrotita si nimeni nu o poate atinge. Intr-o buna zi va ajunge acolo unde ii este locul. 
Exista o singura cale prin care ea se poate intoarce: este rochia magica a puritatii naturale, tesuta din fir de intelepciune, pe care sa o imbrace la varsta noilor inceputuri. 
Ai grija de ea si invat-o te rog, tainele tale. 
Cu adanca recunostinta, 
Mama Anei”

Femeia s-a uitat lung la bilet si l-a citit de cateva ori. Apoi se uita la prunca care dormea linsitita in cosuletul ei. Nu mai vazuse copil atat de mic; nu stia de unde sa o apuce si ce are de facut. Ar fi vrut sa o duca inapoi la parinti, dar nu stia care este calea spre Imparatia Soarelui. Si apoi nici  nu avea timp sa caute. Padurea avea nevoie de ea.
In timp ce gandurile ei navaleau ca o avalansa de iarna, cum vazuse ea intr-o iarna in care nici o pasare si nici un animal nu-si aratase figura de zile intregi, se indrepta pe carare spre poienita sa.
In pragul casei, micuta deschise ochii si se uita cu ochi mirati, dar zambitori, spre femeie. Acea privire profunda o fascina si isi spuse “pot sa o fac! Am sa cresc aceasta fata si am sa ii spun cand va veni vremea povestea ei”.
Asa ca puse “scrisoarea” intr-un loc sigur in casa, o dezbraca pe fata, cautase prin padure o capra si o ruga sa ii dea niste lapte. Apoi isi rupse niste haine mai vechi, le puse la fiert in apa curata de rau si ii confectiona fetei hainute.

Si zielele ei erau acum si mai pline. Si in fiecare zi intreba animalele si pasarile cum isi cresteau ele puii. Si in fiecare zi invata cum sa o hraneasca, cum sa o spele, cum sa se joace cu ea. Cu plantele era mai simplu ca stia ce sa foloseasca cand o durea capul, sau stomacul, sau cand era prea obosita sau prea agitata. Stia fiecare frunza cand sa o culeaga, cat sa o lase sa se scalde in razele de soare si cat sa le lase scufundate in apa.

Iar cea mica crestea asa de repede, si cu fiecare zi, si cu fiecare an care trecea, stia pe dinafara padurea, animalele, plantele. Se descurca de minune sa ceara ajutorul in padure si sa primeasca ceea ce ii oferea aceasta.

Dar Femeia Padurii simtea ca se apropia ziua in care trebuia sa ii spuna adevarul despre ea. Si cu cat se apropia acel moment, cu atat devenea mai trista si mai inchisa. Si fata o vedea ca sufera si facea orice sa ii readuca zambetul pe buze. Ii strangea buchete de flori, ii construia obiecte din ramurile cazute ale copacilor. Sau confectiona hainute din iarba si frunzele ce le gasea in plimbarile ei pe carari ascunse. Uneori chiar si animalele, in special cele batrane, ii cereau sa foloseasca blanita lor pentru haine si altele trebuincioase. Fiecare animalut spunandu-i ca prefera sa ramana langa ea, cat timp ele pleaca “dincolo”.

Intr-o zi, batrana femeie simtea ca nu mai poate sa taca mult si ca, pentru ca o iubea pe fata ca pe ochii din cap, nu i-ar fi vrut raul, asa ca ii arata scrisoarea de la mama ei, pastrata pana atunci cu mare atentie.

Ana a citit cu infrigurare si isi retinea cu greu lacrimile ce porneau sa ii curga. Fara succes insa. Sufletul ei era macinat de durere, dar si de bucurie. Toata viata ei s-a invartit in jurul acestei femei blande si bune, care pazea cu sufletul si trupul ei padurea. Dar acum stia ca ceea ce simtea in interiorul ei era adevarat: mama ei era in alta parte. Si acum isi explica ochii blanzi si calzi care ii cantau in fiecare noapte in vis.”

Batrana i-a marturisit ca nu stie unde este Imparatia Soarelui, pentru ca ea, de cand se stie, nu a plecat niciodata mai departe de marginea padurii. Si ca nu stie ce inseamna acea rochie pe care trebuie sa o imbrace. Dar daca e din puritatea naturii sa intrebe animalele cu care vorbeste in fiecare zi.

Femeia se apuca sa ii pregateasca un bagajel pentru drum, si cu fiecare lacrima care-i curgea din sufletul sau mare pe lucrusosaele pe care le punea in mica bocceluta, acestea prindeau a straluci intr-un fel aparte. Si batrana femeie a inceput sa simta cum sufletul sau se umple de linistea si pacea implinirii. A stiut ca o va revedea pe fata, altundeva, departe de acea padure izolata. Si, cu acest gand inaltator in suflet, a doua zi de dimineata i-a oferit copilei binecuvantarea, amintindu-i: “de fiecare data cand vei fi in impas, gandeste-te ce ar face natura si animalele in acea situatie”. Se imbratisara cu caldura promitandu-si sa se gandeasca cu dor una la cealalta. Batrana ramase in pragul casei uitandu-se zambind in urma fetii, bucurandu-se pentru ceea ce urma sa se intample. Daca ar fi privit in urma, copila ar fi vazut cum o lumina puternica o cuprinde pe femeia ce i-a fost mama atata vreme. Fata porni pe carare, prin padure, spre Imparatia Soarelui, in cautarea parintilor sai regali. Si o porni spre Rasarit de unde Soarele se ridica pe cer, spunand ca intr-acolo ar trebui sa fie si Imparatia. La un moment dat, in calea sa, intalni un sarpe de o frumusete rara. Nu mai vazuse asa ceva, desi mai intalnise reptile la viata ei si le cunoastea traiul si le intelegea pasurile si cum sa faca sa ii transforme in aliati. 

Dar asa un exemplar nu mai vazuse. Insa frumoasa aratare parea prinsa sub un copac daramat, ca intr-o capcana. Se uita lung la el si usor usor se apropie de el si il intreba daca ar vrea sa il scoata de-acolo. Sarpele ii spuse ca i-ar fi recunoscator pentru acest gest. Fata se casni sa ridice copacul cazut, sprijinindu-l pe un ciot din apropiere. Frumosul sarpe, stralucitor ca aurul in lumina soarelui, ii multumi si drept recompensa “renunta” la una dintre pieile sale si i-o dadu fetii spunand: “cand vei intalni oameni cu ochii sclipitori, pune-ti aceasta pe tine, si toata sclipirea lor nu te va atinge”. Si ii spuse sa ia o frunza de castan proaspata pe care sarpele o musca imbibandu-o cu veninul sau si adauga: “cand vei intalni cea mai alba fiinta din cate s-au zarit, pune-i frunza in fata si ia ce ai nevoie”. Apoi pleca.

Fata isi luase darurile, le puse in bocceluta si pleca mai departe. Spre seara isi aranja culcusul la radacina unui copac mare si se lasa purtata in vis spre ochii aceia blanzi care i-au ocrotit somnul inca din pruncie. Si visa cum ajunse la castelul parintilor sai, care era extrem de mare, dar foarte intunecat. Si-a vazut parintii tristi, ascunsi intr-o camera intunecata, inghesuiti unul in celalalt oferindu-si caldura, si rugandu-se pentru sufletul ei.

Se trezi cu lacrimi in ochi, dar si mai hotarata sa gaseasca drumul spre casa parinteasca. Isi continua drumul pe carare, spre marginea padurii. Aprope cand zarea campia dincolo de copaci, auzi un zumzet in apropiere. Se opri, schimba putin directia, luand calea zarvei. Si ajunse intr-un loc unde vazu un stup de albine prabusit la pamant si toata familia agitandu-se in jurul sau. Ana se uita atent si cand descoperi Regina o intreba daca ii putea fi de ajutor. Albina ii spuse ca ar aprecia daca i-ar pune stupul inapoi in copac si daca l-ar curata. Fata nu statuse mult pe ganduri si ridica stupul, il curata pe interior si pe exterior, ii aranja interiorul, ii lega partile desprinse cu sfoara facuta din lianele si iarba dimprejur. Si puse stupul la loc in copac spre bucuria harnicelor albine. Regina ii multumi si ii spuse: “primeste te rog ca dar pentru fapta ta aceasta bucata de fagure pe care sa o folosesti cand iti faci rochia ult visata, si ia aceasta miere si sa gusti din ea atunci cand vorbele oamenilor iti vor rani sufletul”.

Ana ii multumi Reginei albinelor si pleca mai departe. Strabatuse campia in acea zi si, spre seara, ajunse la poalele unui deal. In timp ce isi aranja asternutul de frunze si iarba la umbra unui copac castan salbatic, auzi un strigat de disperare a unui animal pe care nu il cunoastea. Si porni sa il caute. La o mica distanta de locul unde se pregatea sa inopteze, gasi o mioara alba ca neaua. Si isi aminti de vorbele sarpelui si ii puse in fata frunza. Mioara se opri din tipetele de disperare si se uita fermecata la frunza cea mare, ale carei culori se schimbau. Fata isi dadu seama ca mesajul sarpelui era sa tunda oita si sa se foloseasca de lana ei cea alba, cea mai alba din cate crease Dumnezeu pana atunci. Scoase din bocceluta un cutit si cu mare grija se apuca sa tunda mica creatura. Apoi toata noaptea, cu oita dormind la picioarele ei se apuca sa transforme blana intr-un fir lung si curat.

Cand termina se intinse si ea pe pamant cu ochii lipiti de cerul senin si plin de stele. Si in timp ce somnul se perinda pe la genele ei, vedea cum stelele se intetesc intr-un dans bland, si se asezau dupa un ritual dinainte stabilit, aratandu-i Anei cum sa foloseasca firul pentru a-si crea rochia “noilor inceputuri”.

Se trezi cand soarele deja era sus pe cer. Speriata se uita in jur dupa mioara. Aceasta se uita de la mica distanta la ea si incepu sa ii vorbeasca: “Da-mi voie sa te insotesc. Poate iti voi fi de ajutor, iar eu nu ma voi mai simti atat de singura”.

Anei nu-i trebui prea mult sa se gandeasca. Isi confectiona un baston dintr-o creanga a copacului sub care dormise, si porni, insotita de mioara, in cautarea Imparatiei Soarelui, a casei parintilor sai, deghizata intr-o pastorita cu o mia.

Spre seara respectivei zile, a treia din calatoria sa, vazu in zare turnurile unui castel intunecat. Il recunoscu ca fiind cel din visul sau. Suvoiul de lacrimi de fericire, ingemanate cu lacrimi amare, se porni sa curga din ochii sai frumosi. Ar fi vrut sa fuga spre castel in cautarea parintilor, insa mioara parca ii citise gandul si ii spuse. “Frumoasa stapana, eu zic sa inoptam aici pe undeva, sa iti refaci puterile si sa cumpanim cum intram acolo”.

Fata isi invinse cu greu dorinta de a ajunge la castel si ii dadu dreptate mioarei. Gasi un loc retras unde aranja un culcus pentru somn. Dar se puse sa-si faureasca rochia din firul alb si stralucitor din lana mioarei, pe care o inchega cu fagurele de la albine si pe care prinse usor pielea stralucitoare a sarpelui. La lumina Lunii ce parea a fi ca un glob stralucitor pe cerul instelat, fata isi admira lucrarea si simti cum linistea si puterea naturii se unesc in ea, rascolind cele mai ascunse unghere ale sufletului.

Somnul i-a fost scurt, si soarele inca mijea de dupa turnurile castelului, cand fata si mioara pornira spre portile imparatesti. Cu cat se apropia cu atat simtea in interior o durere ce nu si-o putea explica. Negrul zidurilor parca amenintau sa o striveasca. Vedea umbre de oameni care se miscau in interiorul castelului, dar parca erau  lipsite de viata si putere. Isi aminti de ce ii spuse sarpele si Regina albinelor si isi puse rochia pe ea si manca mierea. Trecu fara probleme prin curtea intunecata a castelului si pasi in interiorul casei parintesti. Un frig puternic incerca sa patrunda dincolo de rochia sa ocrotitoare. Intalni o fiinta intunecata cu ochi stralucitori si sfredelitori. Dar aceasta nu o observa, pentru ca lumina ochilor sai se lovi de pielea de sarpe si se intoarse. Fata urma aceasta aratare prin coridoarele si pe scarile palatului pana ajunse intr-o camaruta. Creatura urla si tuna la cineva din interior cerandu-le secretul vietii. Pentru ca nu primea nici un raspuns, ameninta cu moartea odraslelor, si pleca trantind usa.
Fata intra tiptil in urma sa si vazu langa o fereastra doua persoane tinandu-se in brate si rugandu-se cu putere la un mic tablou aflat in fata lor. I-a recunoscut pe cei doi din visul sau, parintii care i-au dat viata si care se rugau pentru sufletul ei. I-a salutat plina de emotie, s-a inchinat in fata lor si apoi, vazand cum fetele lor se luminasera si isi deschisera bratele larg sa o primeasca in mijlocul lor, fata fugi inspre ei cu lacrimi in ochi de bucurie.

Si au stat asa imbratisati toti trei, o lunga bucata de vreme. Pana cand mioara, aflata in spatele fetii, parca a se scuza, isi drese glasul ei bland si spuse: “cine era aratarea aceea?”

Parintii Anei au inceput sa povesteasca cum, in urma cu multi ani, pe cand tatal sau era tanar print, pregatit de insuratoare, batranul sau tata a organizat o petrecere la care a invitat toate printesele din tarile invecinate, dar si din locuri indepartate, si alti printi, regi si imparati. Batranul imparat spera ca fiul sau sa-si gaseasca astfel o soata cu care sa domneasca peste Imparatia Soarelui, dupa ce el va pleca in eternitate.

Cand s-a dus vestea despre print ca isi cauta sotie, toate fetele de pe pamant au inceput pregatirile pentru bal. Nu exista una care sa nu fie aranjata sau frumoasa, si care sa nu exerseze, sa impresioneze pe print cu arta cantatului, cu arta pictatului sau cu arta povestirii sau a dansului.

Cand veni vremea balului, curtea castelului si castelul intreg fremata de zumzet, de muzica si de fericire. Printre invitati era si Regina de la Miazanoapte cu fiica sa. Se stia ca este cea mai frumoasa fata din lume, ca este mostenitoarea celei mai mari si mai puternice si mai bogate tinuturi de pe pamant. Si toata lumea banuia ca printul o va alege pe ea.

Balul incepuse si printul saluta fiecare invitat in parte. Dansa cu fiecare invitata. Se distra cu prietenii sai indemnandu-i sa-si caute si ei sotie printre frumoasele fete stranse la castel din intreaga lume.

A venit vremea sa danseze si cu fiica Reginei de la Miazanoapte. Printul o invita curtenitor la dans, si se uita ca vrajit la frumusetea ei si la podoabele ce le purta. Dar, vrajit cum era de aceasta fata, se impiedica, si din greseala isi pierduse un pantof. Stanjenit de situatie, isi ceru scuze in fata printesei si se apleca sa-si puna pantoful. Lumea invitata la bal se opri si fara sa rasufle se uita la ce face printul. Acesta, vizibil stanjenit, facu o gluma pe seama stangaciei lui, isi puse pantoful si cand ridica privirea sa spuna muzicantilor sa cante, iar invitatilor sa continue voia buna, privirea i-a cazut pe o fata frumoasa, cu o rochie de culoarea soarelui la Rasarit, care inca nu-si aratase fata pamantenilor, cu gesturi blande si calde, care a rosit cand printul isi prelungi privirea asupra ei, dar in ai carei ochi tanarul se pierdu scufundat ca intr-un lac transparent si binecuvantat.

O invita la dans. Si printul simti cum fiecare pas pe care el il face este urmat cu gratie de al fetii, si fiecare zambet pe care il ofera, este rasplatit cu un suras, si fiecare rotire este perfecta.

Nimeni nu stia ca printul isi spuse: “Am sa o iau de sotie pe cea cu care dansul va fi ca o adiere de vant, ca un parau curat, si ca soarele din diminetile de primavara”. Si se parea ca tocmai o gasise pe cea care avea sa-i fie soata.

La finalul balului, se duse la tatal sau si ii spuse cum inima sa prinse sa zboare dupa acel dans si ca ea este cea ce urma sa ii fie soata. Fata era fiica Reginei din Taramul Apelor de Munte.

Nunta avu loc intr-o zi de vara frumoasa, la care din nou au fost invitate toate vlastarele regale din apropiere si din taramuri indepartate. Dar veni si fiica Reginei de Miazanapoate. Veni imbracata intr-o rochie de un rosu inchis, si toata seara a tacut cu demnitate. Dupa ce ceremonia se incheiase, si petrecerea incepu, printesa cea rea, caci acest rol si l-a ales in povestea noastra, astepta miezul noptii sa-si implineasca planul, Pentru ca la miezul noptii, soarele e ascuns de partea cealalta a lumii, iar intunericul este spatiul ei de viata.
Asadar la miezul noptii, sufla cu putere si toate felinarele incepura sa palpaie, muzica se opri brusc, parca inghetata, iar invitatii, simtind raceala fricii cum ii cuprinde, incremenisera cu ochii la ea. Iar fiica Reginei de la Miazanoapte le spuse tinerilor miri: “pentru ca nu m-ati onorat cu atentia voastra, pentru ca ai ales-o pe ea, o simpla fata, si nu m-ai ales pe mine, care cu forta mea te-as fi ajutat sa stapanesti peste intreaga lume, fie ca fericirea voastra sa fie umbrita de lipsa de urmasi. Pentru ca nu se vor naste, iar de se vor naste vii, ii voi lua si ii voi manca. Asa ca, o data cu voi si cu ceea ce numiti iubire, va disparea si neamul din Imparatia Soarelui”.

Apoi disparu prin hatisurile castelului cu un raset si un ranjet inspaimantatoare.

Batranii incheiasera spunand: “ea este cea pe care ai vazut-o mai devreme. Nu s-a mai intors la mama ei. A stat aici bantuindu-ne zilele si noptile. Fiecare copil ce l-am avut, sase la numar, i-a luat si nu stim ce-a facut cu ei. Tu ai fost a saptea, si ca prin minune, te-am salvat. Amandoi am avut un vis in care o femeie frumoasa si blanda, ne-a spus ce sa facem, cum sa te ascundem intai in pantece, apoi in cosulet si in padure. Draga noastra tu esti rodul iubirii noastre, si doar tu o poti invinge.

Nu terminara bine povestea, ca usa se dadu de perete cu zgomot si in incapere intra urata creatura, care, cand vazu pe Ana, intelesese ca a fost pacalita atatia ani, si ca turbata sari sa o prinda de gat sa o manance. Insa mioara se puse in fata stapanei sale si din ochii sai iesea o lumina atat de blanda  incat o orbi pe umbra femeii celei rele.

Atunci Ana isi lua toiagul ce si-l confectionase si il infipse in pieptul creaturii, acolo unde ar fi fost inima, si spuse: “Fie ca prin acest loc lumina soarelui sa patrunda in tine! Fie ca prin acest loc, puritatea apei sa te cuprinda! Fie ca prin acest loc, puterea de renastere a pamantului sa te patrunda! Fie ca prin acest loc, nesfarsitul cerului sa te curpinda!”.

Creatura se transforma intr-o fata frumoasa, ce-i drept si istovita de toata lupta ce-o purtase in ultimii ani. Ana isi scoase toiagul si si-l puse langa ea si se aseza langa proaspata intoarsa printre cei vii, si incepu sa-i oblojeasca ranile, sa ii ofere apa si alinturi. Ceru permisiunea parintilor sa aibe grija de ea.

In urmatoarea luna, Ana o vindeca pe fata cu toata tainele naturii ce le invatase in padure, o puse pe picioare si devenira cele mai bune prietene. Parintii sai fura de acord sa o infiieze.
In acest rastimp castelul isi reveni la culorile vesele ce le avea dintotdeauna. Bucuria si voia buna se intorsesera in Imparatie. Toata lumea era in sarbatoare.

Atunci Ana observa ca mioara nu mai era langa ea. Si incepu sa o caute prin tot castelul, si prin curtea interioara… Peste tot. Dar mioara era de negasit. Pana intr-o seara cand, stand in iatacul sau si multumind Cerului pentru bucuriile ce le traia alaturi de parintii sai si noua sa sora, pe geam veni o scrisoare. O deschise si citi:

“Draga mea Ana,

Te-am crescut ca pe propria mea fiica, te-am invatat toate secretele ce le stiam din padure. Ti-am oferit tot ce am stiut sa iti ofer.
Apoi a venit vremea sa pleci.
Dar nu am putut sta departe de tine, pentru ca stiam ca vei avea nevoie de ajutor. Asa ca m-am transformat intr-o mioara si ti-am ocrotit pasii si visele, si noptile. Si am facut-o pentru tine si pentru a-mi implini rostul.
Oricand vei avea nevoie de mine, e indeajuns sa te gandesti la casuta din padure, iar eu iti voi prinde gandul si voi veni.

Sa nu uiti niciodata cat de mult te iubesc!

A ta Nasa, Femeia din Padurea Fermecata”

Anei i se umplura ochii de lacrimi si de bucurie. Stia acum ca are un sprijin oricand.

Cand ii veni vremea, Imparatul Soarelui incepu sa primeasca petitori pentru fata sa. Dar el ei daduse binecuvantare Anei sa isi ia de sot pe cel pe care inima i-l va cere. Si Ana chiar asa si facu. Isi lua de sot un tanar frumos, intelept, puternic. Era cel mai vajnic flacau din toata lumea. Puternic ca un munte, demn ca un brad, si iubitor precum animalutele copilariei sale. Si mai presus de toate o iubea si o fascina.

de Andreea Talmazan