Un mar copt care sta pe creanga. Ce mai asteapta acest mar copt de la existenta lui? Decat sa se desprinda de pe ram si sa cada. Nu-l mai poate surpinde nimic, pentru ca a trecut prin tot. Nu mai poate invata nimic, pentru ca le stie pe toate – doar s-a copt pana la capat, nu? Nu mai poate trai nimic. Insa cu celalalt mar, cel verde, lucrurile stau altfel. Un mar verde poarta in el inocenta tuturor posibilitatilor, duce cu el o atitudine (pe care eu o numesc verde) care ii permite sa invete lucruri mereu noi despre el, despre creanga de care e prins, despre florile de sub el, despre celelalte mere care il inconjoara, despre cerul de deasupra, despre pasarile ce i se aseaza alaturi. Un mar verde poate invata si se poate lasa surprins, traindu-si viata fara asteptari proiectate, fara sa tina cu dintii de iluziile personale. Un mar verde poate chiar sa isi propuna sa fie verde atat cat vrea el, si la ce varsta vrea el. Desigur, se vor gasi multe mere coapte, voluntare din fire, care sa isi propuna sa ii bage mintile in cap, sa faca bine si sa se coaca, pentru ca aceasta este menirea lui, ii sta scris in ADN si nu are ce sa faca in privinta acestui fapt. Insa un mar verde, tocmai prin faptul ca traieste verde, dezvolta in interiorul lui intelepciunea, ritmul si firescul vietii. Si isi implineste viata in fiecare clipa, tocmai bucurandu-se de calatorie si nu asteptand cu nerabdare destinatia ei. Pentru ca un mar verde invata sa se lase surprins.
