un maestru iscusit te va ajuta sa-ti continui singur cautarea propriei cai…

Se spune ca acum multi ani, un tanar provenind dintr-o familie saraca, luptandu-se cu nenumarate boli in copilarie, sfrijit si lipsit de curaj, alungat de majoritatea scolilor de arte martiale, la portile carora batuse indelung, a auzit de un batran maestru ce traia izolat pe un munte.

I se dusese vestea ca este ursuz si ca nu agrea compania oamenilor, mai repede se intovarasea cu animalele si rapitoarele inaripate ale cerului, iar cat era ziua de lunga medita deasupra unei cascade, unde foarte putine vietati se incumetau sa ajunga. Dar la fel se dusese vestea si despre cei cativa elevi ai sai, care la randul lor devenisera maestrii.

Zona era inconjurata de paduri neumblate si multe vietati salbatice isi aveau salasul in apropierea locuintei sale. Pe creasta pe care isi faurise o modesta casuta, insa mestesugit sculptata si prin care sfichiuirile vanturilor iernii nu patrundeau defel, se putea ajunge doar trecand peste un bustean imens, suspendat deasupra unui hau, in adancimile caruia se auzea vuietul unui torent salbatic de ape.

Tanarul isi facu curaj, porni la drum si strabatu cu indarjire greaua cale catre locuinta maestrului. Ajungand la marginea prapastiei se codi sa traverseze podetul improvizat din trunchiul de copac. Animalele se auzeau din padure, facandu-l sa simta fiori reci pe sira spinarii. Ramase in asteptare aprinzand un foc pentru a prinde curaj.

Spre inserat, maestrul se ivi si pasi pe bustean cu mainile la spate, calcand cu siguranta si fara graba, parand a nu-l baga in seama pe tanar. La mijlocul trecerii, intoarse capul si fara a se opri din mers ii spuse ferm: “Vino, ai aici un pat pentru a innopta!”. Baiatul se supuse si traversa mai mult in genunchi.

Batranul maestru il invita sa manance cu el si il intreba ce cauta prin acele locuri. Tanarul ii povesti incercarile sale de a deveni un cunoscator al mestesugului luptelor si il intreba daca il primeste sa-i fie invatacel.

Singura intrebare pe care i-a pus-o tanarului inainte de a-l accepta a fost: “Ce speri sa afli atunci cand vei fi un bun luptator?” la care raspunsul primit fusese: “Sa nu-mi mai fie teama si sa-i invat si pe altii asemeni mie aceasta”.
“Bine!” raspunse maestrul “dar mi te vei supune fara cracnire si vei putea pleca de aici oricand doresti daca nu-ti convine.”

Baiatul fu de acord si chiar de a doua zi sarcinile pe care le primi au fost sa care apa pentru trebuintele zilnice, sa taie lemne, sa pregateasca mancarea si sa tina ordine in cabana. Din cand in cand urma sa-l insoteasca pe maestru pentru a medita impreuna.

Zilele treceau. Putin cate putin, baiatul incepu sa se acomodeze cu mestesugul fiecarei sarcini pe care o avea de indeplinit. Apa o ducea in doua galeti, carate cu ajutorul unei cobilite. Doar ca trebuia sa treaca zilnic busteanul in partea cealalta, unde se gaseau izvoarele. La fel si lemnele de foc. Isi atarna toporul la brau si se avanta peste trunchiul suspendat, carand lemnele taiate intr-un sac atarnat in spinare.

Multe luni s-a straduit sa invete arta echilibrului si sa-si stapaneasca teama de adancimile peste care trecea in fiecare zi. Nu-si putea abate gandurile de la intrebarea care-l macina de fiecare data: “De data asta voi reusi?”

Cand nu se indeletnicea cu traversatul copacului, activitate careia ii dedica o mare parte din zi, pregatea masa si facea curatenie. Din cand in cand, pe neasteptate, maestrul aparea de nicaieri si il lovea cu un baston peste membre, dupa care disparea la fel de misterios.

Tanarul a indurat cu stoicism fiecare incercare la care era suspus, cu gandul la acele frumoase zile in care il insotea pe maestru la cascada. Acolo nu facea altceva decat sa sada si sa soarba cu nesat frumusetea ce i se revarsa in fata ochilor, bucurandu-si sufletul de minunile existente. Trebuia insa sa respecte regula maestrului de a nu vorbi pe parcursul acelei zile.

Totusi, dupa trei ani de ascultare fara a cracni, indrazni sa-l intrebe pe maestru: “Cand voi incepe antrenamentele pentru a invata tehnicile de lupta?” exprimandu-si si temerile vis-a-vis de timpul pierdut pana acum.

Batranul maestru ii raspunse zambind astfel:

“Iti aduci aminte ce slab erai cand ai venit? Uite-te la tine acum! Esti un barbat vanjos si falnic. Lemnele taiate si apa carata ti-au folosit cu prisosinta.

Mai tii minte ca ai trecut de-a busilea trunchiul cand ai venit? Acum, aproape ca nici nu te mai uiti unde pui piciorul. Ai capatat incredere in fortele tale si ti-ai dezvoltat simtul echilibrului, necesar in orice stil de lupta.

Dar mai presus de toate in urma meditatiilor ai reusit sa nu te mai temi de moarte, nemaifiindu-ti frica nici de trecerea peste copac si nici de animalele din padure. Acum esti pregatit a deprinde mestesugul oricarui stil de lupta sau manuirea oricarei arme.

Si cea mai buna dovada este faptul ca in ultima vreme nu te mai iau pe nepregatite. Cand te atac parezi cu bastonul tau sau reusesti sa eschivezi fiecare lovitura. Astfel ca ti-ai dezvoltat abilitatea de a anticipa pericolul, pe care uneori il infrunti, iar alteori reusesti cu succes sa il eviti.

Esti pregatit sa pleci de la mine, esti deja un maestru.”

Raspunsul maestrului il uimi, il surprinse placut si il facu sa-si plece fruntea, in semn de regret pentru ca s-a indoit de lectiile primite, dar de asemenea si de adanca pretuire.

Poveste cu talc....