Era o zi obișnuită.
Copiii mergeau la școală cu autobuzul: se auzea hărmălaia firească de bucurie când se salutau între ei. M-am
uitat în caietul de planificări și niciodată nu m-am simțit mai bine
pregătită pentru a începe ziua. Avea să fie o zi frumoasă, eram sigură,
vom avansa mult.
Ne-am
instalat în jurul mesei și ne-am pregătit pentru ora de lectură.Primul
lucru din agenda mea era să verific caietele, să văd dacă toți copiii
și-au făcut temele. Când am ajuns la Troy, avea capul plecat în timp
ce-mi arăta caietul cu tema neterminată. S-a furișat în dreapta mea, să
nu-l văd. Binențeles, am văzut tema incompletă și i-am zis: “Troy, nu
este terminată.”A ridicat ochii cu privirea cea mai dezolată pe care am
văzut-o la un copil și mi-a spus: “Nu am putut să-mi fac tema
azi-noapte, pentru că mama mea este pe moarte.” Suspinele care au urmat
au mișcat toată clasa. Bine că era așezat lângă mine, pentru că am putut
să-l iau în brațe și și-a pus capul pe pieptul meu. Nu era nici o
îndoială că Troy era distrus, atât de distrus ăncât mi-a fost teamă că
inimioara lui s-ar rupe de durere. Plânsul lui răsuna în clasă, în timp
ce lacrimile îi curgeau șiroaie. Copiii în bănci cu lacrimi în ochi
într-o liniște mormântală. Doar oftatul lui Troy se auzea în clasă la
acea oră de dimineață. Un copil a fugit după o cutie de șervețele, în
timp ce eu îi țineam trupul mic strâns în brațe. Simțeam cum mi se
umezește bluza de lacrimile lui atât de prețioase. Fără să-mi pot
stăpâni lacrimile, am plâns împreună cu el. Întrebarea cu care mă
confruntam era următoarea: “Ce pot face pentru un copil care își pierde
mama?” Singurul gând care mi-a venit a fost: “Iubește-l…Arată-i că îți
pasă…Plângi cu el.” Mi se părea că i se dăstramă viața și eu puteam face
atât de puțin pentru a-l ajuta. Potolindu-mi lacrimile, m-am adresat
copiilor: ” Haideți să spunem o rugăciune pentru Troy și mama lui.” Nu
s-a auzit vreodată o rugăciune atât de pătrunzătoare. La un moment dat,
Troy a ridicat privirea și mi-a zis: “Cred că acum o să-mi revin.”Terminase toata provizia de lacrimi; își eliberase inima de această greutate.În acea după-amiază mama lui Troy a murit.Când
am fost la priveghi, Troy a alergat să mă salute ca și cum mă aștepta,
contând pe faptul că aveam să vin. S-a aruncat în brațele meleși a stat
așa câteva clipe. Părea că primește forță și curaj pentru a mă conduce
la sicriu.Acolo
a putut privi chipul mamei lui, înfrutând astfel moartea, deși nu-i
putea înțelege misterul. În acea noapte m-am dus la culcare mulțumindu-i
lui Dumnezeu că mi-a dat buna inspirație să las deoparte planul meu
pentru ora de lectură și să mă îmbrățișez cu propria-mi inimă inima
îndurerată a unui copil.
Sora Carleen Brennan
