Un gand, un impuls nascut dintr-un sentiment nedeslusit de teama m-a determinat sa ies din casa. Uneori facem lucruri aparent fara importanta, dar nu realizam decat mai tarziu ca ele sunt indemnuri venite din subconstient... M-am plimbat ceva vreme pe strazile cunoscute, dar apoi am simtit nevoia subita de a intra in parcul acela parasit, unde mai fusesem de cateva ori si stiam ca e plin de fantas
me. Am dat la o parte poarta ruginita, ce a scrasnit surd, si mi s-a infatisat un peisaj dezolant, de parca toate Furiile trecusera pe-acolo. M-am infiorat tot, gandindu-ma cu tristete ca nimeni nu va veni vreodata aici sa sadeasca flori... Era o liniste cumplita si eram singura. Asteptam sa se intample ceva. Fosnetele copacilor, misterioase ca niste voci in surdina, susurul nelinistit al ierburilor culcate salbatec de vant imi dadeau de stire ca sunt forme nedeslusite in jurul meu. Nu le vedeam, dar am ajuns sa le simt prezenta.
Si mi-a trecut prin minte ca s-ar putea sa fii si tu acolo, trimis de o neliniste nascuta demult, de o durere neuitata proiectata in prezent.
Deodata te-am zarit..., sau poate era doar inchipuirea mea... Sau poate era una dintre acele fantasme zbuciumate, ce-si fac veacurile pe acele alei, pe care niciodata nu se vad urme de pasi... Am simtit atunci un frig cumplit in mine, ce m-a cuprins pana la margini. Un frig pustiitor, de care nu puteam sa ma salvez. Un frig ce ma ardea pe dinauntru si prefacea totul in umbre. Umbre ale trecutului, intunecand prezentul... Le-am strigat atunci sa ma lase in pace, dar n-au vrut. Mi-au raspuns doar ca nu au venit nechemate... Cineva le-a strigat, cineva le striga in permanenta, obsedant, dureros, descurajant... A fulgerat in vazduh. Norii s-au spart in tunete. Ploaia sfichiuie taios. Mi s-a parut ca eram din nou singura. O voce mi-a soptit: pentru totdeauna, fugi de aici si sa nu mai vii niciodata. Si-am alergat prin ploaia rece, dorind sa ies cat mai repede din parcul acela pustiit de inchipuiri interminabile, nestiind insa ca o umbra mi s-a infipt
in inima, ca o stalactita de gheata; ca un ciob... prin care nu se vede nimic, un ciob din oglinda aceea sparta in miliarde de farame, din povestea lui Anderssen. O umbra ce statea infipta ca o gheara de tigru in inima mea sangeranda. Fugeam, fugeam pe strazi, inapoi spre casa, plin de durere si teama... Si te-am aflat in casa la mine, ud pana la piele, infrigurat, obosit. M-ai intrebat unde am fost..., iar eu ti-am raspuns ca am fost sa te caut pe tine.Atunci am observat ca si tu aveai, ca si mine, o umbra in inima ta. Am plans pentru noi si ne-am imbratisat, flamanzi, cu patru perechi de brate.
Si mi-a trecut prin minte ca s-ar putea sa fii si tu acolo, trimis de o neliniste nascuta demult, de o durere neuitata proiectata in prezent.
Deodata te-am zarit..., sau poate era doar inchipuirea mea... Sau poate era una dintre acele fantasme zbuciumate, ce-si fac veacurile pe acele alei, pe care niciodata nu se vad urme de pasi... Am simtit atunci un frig cumplit in mine, ce m-a cuprins pana la margini. Un frig pustiitor, de care nu puteam sa ma salvez. Un frig ce ma ardea pe dinauntru si prefacea totul in umbre. Umbre ale trecutului, intunecand prezentul... Le-am strigat atunci sa ma lase in pace, dar n-au vrut. Mi-au raspuns doar ca nu au venit nechemate... Cineva le-a strigat, cineva le striga in permanenta, obsedant, dureros, descurajant... A fulgerat in vazduh. Norii s-au spart in tunete. Ploaia sfichiuie taios. Mi s-a parut ca eram din nou singura. O voce mi-a soptit: pentru totdeauna, fugi de aici si sa nu mai vii niciodata. Si-am alergat prin ploaia rece, dorind sa ies cat mai repede din parcul acela pustiit de inchipuiri interminabile, nestiind insa ca o umbra mi s-a infipt
in inima, ca o stalactita de gheata; ca un ciob... prin care nu se vede nimic, un ciob din oglinda aceea sparta in miliarde de farame, din povestea lui Anderssen. O umbra ce statea infipta ca o gheara de tigru in inima mea sangeranda. Fugeam, fugeam pe strazi, inapoi spre casa, plin de durere si teama... Si te-am aflat in casa la mine, ud pana la piele, infrigurat, obosit. M-ai intrebat unde am fost..., iar eu ti-am raspuns ca am fost sa te caut pe tine.Atunci am observat ca si tu aveai, ca si mine, o umbra in inima ta. Am plans pentru noi si ne-am imbratisat, flamanzi, cu patru perechi de brate.
de Corina Posdarie
