Mama mea avea un singur ochi. Toata copilaria mea am suferit din pricina infatisarii ei; imi era rusine cu ea, orice aparitie a ei pe langa mine era un prilej in care ma simteam umilit. Mama avea un mic magazin langa piata si acolo vindea ceaiuri si plante; castiga putin, insuficient ca sa avem banii necesari unui trai decent.
Intr-o zi cand eram la scoala primara, mama a venit la scoala, era una din acele zile cand erau chemati parintii sa asiste la diverse activitati ale copiilor lor. Imi era asa de jena si rusine! Cum mi-a putut face una ca asta? ma gandeam eu. “De ce a trebuit sa apara, chiar daca a fost chemata? Nu putea invoca ceva ca sa nu vina, ca altadata?”. M-am uitat cu dusmanie la ea si am luat-o la fuga. A doua zi, copiii la scoala comentau si radeau de mine ca mama mea are un singur ochi iar mie imi venea sa intru in pamant de rusine. “Mama, de ce ai un singur ochi? Ma faci sa rada colegii de mine, chiar nu iti dai seama??” am intrebat-o seara. Mama nu mi-a raspuns.
M-am simtit cam rau pentru ce i-am spus mamei dar in egala masura eram si multumit ca am fost in stare sa ii spun ca imi e rusine cu ea printre colegi din pricina infatisarii ei; speram ca va tine cont de vorbele mele pe viitor. Ea nu m-a pedepsit, de unde am dedus ca nu s-a suparat prea tare pe mine. In noaptea aceea am mers la bucatarie sa beau niste apa si am vazut-o pe mama plangand incet, din singurul ochi pe care il avea, parca sa nu ma deranjeze cu plansetul ei. M-am uitat la ea si am luat-o la fuga.
Anii au trecut, eu am invatat bine mereu si mi-am dorit sa ajung intr-un oras mare din strainatate unde sa am o viata buna, prospera si sa scap de saracia care ne sufoca, pe mine si pe mama mea cu un singur ochi. Am avut oportunitatea de a fi luat de familia unui unchi aflat la mii de kilometri distanta care s-a oferit sa ma tina in gazduire inca de la 12 ani ca sa imi continui studiile, pentru ca era foarte bun, iar mama foarte saraca. Ambitia si determinarea m-au ajutat si am reusit sa intru la Universitatea din Seoul unde am fost unul din cei mai buni studenti, am avut bursa si am inceput sa traiesc mai bine. Acolo mi-am cunoscut viitoarea sotie, impreuna ne-am gasit de munca joburi foarte bune si bine platite, am facut impreuna doi copii si am cumparat o casa frumoasa cu gradina si loc de joaca pentru copii. Viata mea se afla pe fagasul dorit, intr-o tara departe departe de locul meu natal. Din acest motiv, al departarii, dar si al rusinii cu mama mea, nu m-am mai vazut cu ea ani de zile.
Imi place noua mea viata si locul unde traiesc pentru ca nu imi aminteste cu nimic de mama mea. Intr-o buna zi insa, cineva suna la usa… Deschidem usa si pe cine vad? … Pe mama mea… Desigur, tot cu un singur ochi. Imbatranita si prezenta la usa mea. In loc sa ma gandesc cum a putut ea sa ajunga aici, eu am simtit ca pica tot cerul peste mine.
Fetita mea s-a speriat de ea si a fugit iar eu am strigat la aceasta femeie, infuriat: “Cine esti tu? Nu te cunosc!! Cum indraznesti sa vii in casa mea si sa imi sperii copilul? Te rog sa pleci, acum!!”.
Iar mama mea imi raspunse: “Oh, va rog sa ma scuzati, cred ca am gresit adresa”.
Slava Domnului ca nu m-a recunoscut. Am rasuflat usurat. Mi-am spus ca nu imi va pasa si nu ma voi mai gandi la acest incident pentru restul vietii, atat de tare mi-am dorit sa rup orice legatura cu mama mea cea saraca si cu un singur ochi si sa devin o cu totul alta persoana fara nici o legatura cu ea.
Dupa scurt timp de la acea intamplare, am primit o invitatie de a participa la reuniunea de absolvire a scolii generale din localitatea mea natala. Mi-am mintit sotia ca plec intr-o calatorie de afaceri; imi era rusine sa ii spun unde merg, mai ales ca ei ii spusesem inca de cand am cunoscut-o ca ambii mei parinti murisera si ca nu avea nici un sens sa o duc in tara mea natala, fiind prea departe.
Am ajuns la reuniune iar la plecare a venit spre mine o batrana, am recunoscut-o ca fiind fosta vecina a mamei mele. Ea nu ma mai recunostea caci plecasem demult din localitate insa a intrebat oamenii participanti de mine. Mi-a intins o scrisoare. Mama mea murise si lasase o scrisoare pentru mine.
In ea era scris asa:
“Dragul meu fiu,
Cred ca viata a fost suficient de lunga si de grea pentru mine, asa ca, simtindu-mi sfarsitul aproape, am pus pe hartie gandurile mele pentru tine. Am fost in Seoul sa te caut dar nu ma voi mai duce niciodata. Nu te-am gasit si am ramas cu oful in suflet ca nu ai reusit sa vii sa ma mai vezi deloc de cand ai plecat de acasa.
Imi este asa de dor de tine. Ma gandesc numai la tine… Am auzit ca va fi in curand reuniunea scolii si sper ca poate vei ajunge si tu si atunci te voi vedea, daca mai traiesc pana atunci. Dar nu voi veni la scoala… pentru tine, ca sa nu te pun intr-o situatie jenanta. Imi pare rau ca am un singur ochi si ca am fost mereu subiect de rusine pentru tine in copilaria ta. Vezi tu, cand erai foarte mic, ai fost implicat intr-un accident rutier si ti-ai pierdut un ochi. Eu, mama ta, nu am suportat gandul ca tu sa ramai doar cu un singur ochi, asa ca ti-am dat, prin operatie, unul din ochii mei. Asa tu urma sa vezi si sa te bucuri de lume cu doi ochi, ca toata lumea, asa cum meritai. Nu am fost niciodata suparata pe tine cat ai fost copil, indiferent ce faceai sau spuneai. Ai fost mandria mea mereu. Stiu ca de cateva ori tu te-ai suparat pe mine. Mi-am spus “pentru ca ma iubeste si ii pasa, de aceea s-a suparat”. Imi este dor de vremurile in care tu erai mic si erai mereu langa mine.
Imi este asa de dor de tine. Te iubesc. Insemni toata lumea pentru mine.”
Toata lumea mea s-a zdruncinat si rasturnat, de parca acum m-am trezit dintr-un vis urat care a durat… toata viata mea. Am plans mult pentru cea care a trait pentru mine si prin mine… mama mea. Nimic si nimeni vreodata nu va putea sterge din sufletul meu vinovatia pe care o simt pentru ca am judecat totul dupa aparente.
Am decis sa impartasesc povestea mea de viata tuturor care vor sa o citeasca, in speranta ca pot ajuta oameni din orice colt de lume sa nu cada in capcana mea, aceea de a judeca pe cei din jur si a nu-i cunoaste cu adevarat niciodata.
“Fii bun si bland cu oamenii. Fiecare duce o lupta grea.” Maica Tereza
