sâmbătă, 27 septembrie 2014

„Da, mamă, ne vedem mai târziu.”

"Poate că nu sunt stele, ci nişte deschizături în cer, prin care iubirea celor dragi pe care i-am pierdut se scurge şi străluceşte peste noi, ca să ne dea de ştire că sunt fericiţi."

Inspirat dintr-o legendă a eschimoşilor

Când m-am întors acasă de la înmormântarea unui membru al bisericii, fiica mea mai mare, Jenny, m-a întrebat despre slujbă. Fusesem foarte mişcată de o poveste pe care o spusese preotul, despre o libelulă, aşa că i-am spus-o şi lui Jen.

Un grup de gândaci de apă vorbeau într-o zi despre cum au văzut alţi gândaci care se căţărau pe o frunză de nufăr şi apoi dispăreau din vedere. Se întrebau unde puteau să se fi dus ceilalţi gândaci.

Şi-au promis unul altuia că, dacă vreunul din ei ajunge vreodată pe frunza de nufăr şi dispare, o să se întoarcă şi să le spună celorlalţi unde fusese.

Cam la vreo săptămână după aceea, unul dintre gândacii de apă s-a căţărat pe frunza de nufăr şi a ieşit pe partea cealaltă. Stând acolo, s-a transformat într-o libelulă. Corpul lui a căpătat un luciu irizat, iar din spate îi ieşeau patru aripi minunate.

Libelula a fluturat din aripi şi şi-a luat zborul, făcând bucle şi rotindu-se prin cerul luminat de soare. În miezul zborului ei plin de bucurie, şi-a amintit de promisiunea pe care o făcuse, să se întoarcă şi să le spună celorlalţi unde ajunsese. Aşa că libelula s-a lăsat pe suprafaţa apei şi a încercat să intre din nou în apă, dar oricât ar fi încercat, n-a putut să se întoarcă.

Libelula şi-a spus în sine: "Ei bine, am încercat să îmi ţin promisiunea, dar chiar şi dacă m-aş întoarce, ceilalţi nu m-ar recunoaşte, în noul, măreţul meu corp. Cred că o să trebuiască să aştepte până se urcă şi ei pe frunza de nufăr, ca să afle unde m-am dus şi ce am devenit."

Când am terminat de spus povestioara, fiica mea a spus, cu lacrimi curgându-i pe obraji: „Mama, e foarte frumos!” Am fost de acord cu ea şi am mai vorbit o vreme despre poveste.

Două zile mai târziu, duminică dimineaţa devreme, pe 9 iulie 1995, Jenny a venit la mine în cameră şi m-a trezit, să-mi spună la revedere înainte să plece la servici, la o staţiune de pe lacul Okoboji.

Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o, şi i-am spus că ne vedem deseară, când aveam să mă duc la lac, pentru o săptămână de vacanţă. Am întrebat-o dacă mâncase ceva la micul dejun şi dacă se trezise bine, pentru că stătusem până târziu cu o seară înainte. Ştiam că e obosită.............


„Da, mamă, ne vedem mai târziu." Acestea au fost ultimele cuvinte ale  fetei mele.După câteva ore a început cel mai urât coşmar al nostru. Jenny fusese implicată într-o coliziune frontală şi era transportată cu avionul la Sioux Falls, în South Dakota.

Gândurile m-au năpădit: De ce nu i-am făcut micul dejun? I-am spus că o iubesc? Dacă aş fi ţinut-o cu mine câteva minute mai mult, oare lucrurile ar fi stat altfel? De ce n-am îmbrăţişat-o un pic mai îndelung? De ce n-am ţinut-o acasă în vara aia, în loc să îi dau voie să lucreze la lac? De ce? De ce? De ce?

Am luat avionul la Sioux Falls şi am ajuns la prânz. Jen a noastră era rănită mortal şi a murit la ora zece, în seara aceea. Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat o alegere, aş fi schimbat locul cu ea într-o secundă. Jenny avea atât de multe de dat lumii ăsteia. Era aşa de deşteaptă, de frumoasă şi de iubitoare.

În vinerea aceea, soţul meu şi cu mine ne-am dus la lac, să ne vedem rudele şi ne-am oprit să vedem locul unde se petrecuse accidentul. Nu-mi amintesc prea multe, dar ştiu că am fost isterică, încercând să îmi dau seama ce se întâmplase şi de ce.

Părăsind scena accidentului, l-am rugat pe soţul meu să mă ducă la o seră, căci aveam nevoie să am în preajmă flori frumoase. Pur şi simplu nu puteam încă să dau ochii cu nimeni.

Mergând către partea din spate a serei încălzite, am auzit un fluturat de aripi, ca şi cum o pasăre sau un colibri ar fi lovit în acoperiş. Eu mă uitam la un trandafir frumos, când o libelulă frumoasă şi mare a aterizat la o lungime de braţ de mine. Am stat şi m-am uitat la această minunată creatură şi am plâns.

Soţul meu a intrat. M-am uitat la el şi am spus: „Jenny ne spune că e bine.” Am stat şi ne-am uitat la drăgălaşa libelulă vreme îndelungată, iar când am ieşit din seră, libelula a rămas pe trandafir.

Câteva săptămâni mai târziu, soţul meu a intrat în fugă în casă, spunându-mi să vin repede afară. Când am ieşit pe uşă, n-am putut să-mi cred ochilor. Erau sute de libelule, care zburau în faţa casei noastre şi între casa noastră şi a vecinului. Nu văzusem niciodată atât de multe libelule la un loc în oraş, iar lucrul cel mai ciudat era că erau doar lângă casa noastră.

Nu e chip ca aceste două experienţe să fi fost doar nişte coincidenţe. Au fost mai mult decât atât. Au fost mesaje de la Jen.

De fiecare dată când văd o libelulă, amintiri minunate despre fiica mea îmi sărută inima îndoliată.
Lark Whittemore Ricklefs


"SUPA DE PUI PTR SUFLET INDOLIAT"
FOTO: SIMBOL

joi, 25 septembrie 2014

Hotul sincer


Unui barbat onorabil i-a fost adus odata, un tânar hot, care a fost prins furând.Dar din cauza tineretii sale, el nu a vrut sa-l pedepseasca atâtde sever cum cerea legea.Barbatul intelept a vrut sa-i dovedeasca ca, hotia este o cale nesanatoasa si mizerabila, si apoi sa-l dezvete de aceasta practica dezgustatoare.Dar barbatul nu a spus nici un cuvânt despre furat.El a vorbit blând baiatului si i-a câstigat increderea.Singurul lucru pe care i l-a cerut a fost ca baiatul sa promita ca va fi intotdeauna sincer.Gândindu-se ca a scapat usor, baiatul a fost de acord cu acest lucru si a plecat acasa, simtindu-se foarte usurat.Dar in timpul noptii, gândul de a fura i-a venit, la fel cum norii acopera luna.in timp ce se strecura pe usa casei sale, totusi a fost lovit de un gând: "Ce ii voi spune cuiva care ma opreste pe strada si ma intreaba ce fac?Ce voi spune mâine?Daca imi tin promisiunea sa fiu sincer, trebuie sa marturisesc tot si nu pot sa evit pedeapsa pe care o merit."Deoarece baiatul a incercat sa fie sincer, in ciuda obiceiurilor sale, i-a venit greu sa fure.Dezvoltarea sinceritatii sale, i-a dat libertate pentru onestitate si justitie.
Preluare: N. PESESCHKIAN
POVESTI ORIENTALE CA INSTRUMENTE IN
PSIHOTERAPIE

miercuri, 24 septembrie 2014

O poveste de drum

 “Misticismul persan povesteste despre un calator care se tara pe un drum aparent fara sfarsit. Era incarcat cu tot felul de poveri. Un sac greu cu nisip ii atarna de spate; un burduf gros cu apa ii era atarnat in jurul corpului. In mana dreapta ducea o piatra de forma ciudata, iar in stanga, un bolovan. In jurul gatului o piatra de moara se legana la capatul unei franghii roase. Lanturi ruginite, cu care tragea mari greutati prin nisipul prafos, ii raneau gleznele. Pe cap, omul tinea in echilibru un dovleac pe jumatate putrezit. Cu fiecare pas, lanturile zanganeau. Suspinand si gemand, se misca inainte pas cu pas, plangandu-se de soarta sa grea si de oboseala care il chinuia. Pe drum, il intalni un fermier in caldura stralucitoare a miezului zilei. Fermierul il intreba: “O, calatorule obosit, de ce te incarci cu bolovanul acesta?”
“Groaznic de natang, raspunse calatorul, nu-l observasem inainte”. Cu aceasta, arunca piatra la o parte si se simti mult mai usor.
Iarasi, dupa ce merse cale lunga pe drum, il intalni un fermier si il intreba: “Spune-mi, calatorule obosit, de ce te chinui cu dovleacul pe jumatate putrezit de pe cap si de ce tragi acele mari greutati de fier, legate in lanturi in urma ta?”
Calatorul raspunse: “Sunt foarte bucuros ca mi le-ai aratat! Nu mi-am dat seama ce-mi faceam mie insumi”. Isi dadu jos lanturile si zdrobi dovleacul in santul de pe marginea drumului. Inca o data se simti mai usor. Dar, cu cat mergea mai departe, cu atat incepea sa sufere din nou.
Un fermier venind de pe camp il privi cu uimire si spuse: “O, om bun, cari un sac cu nisip, dar ceea ce vezi pana departe e mai mult nisip decat ai putea tu cara vreodata. Iar burduful tau mare cu apa – ca si cum ai planui sa treci desertul Kawir. Tot drumul, un rau curat curge pe langa tine si te va insoti in calatoria ta pentru mult timp.”
Auzind acestea, calatorul deschise burduful si goli apa salcie pe poteca. Apoi, umplu o groapa cu nisipul din ranita sa. Statu acolo ganditor si se uita la soarele care apunea. Ultimele raze isi trimiteau lumina spre el. Se uita la sine, vazu piatra de moara atarnand grea de gatul sau si isi dadu brusc seama ca piatra era cea care il facea inca sa mearga atat de incovoiat. O dezlega si o arunca in rau, cat putu de departe. Eliberat de poverile sale, calatori mai departe prin racoarea serii, sa-si gaseasca adapost.”

Povesti orientale ca instrumente de psihoterapie - Nossrat Peseschkian
 preluata de la: Mariana Hortolany

sâmbătă, 13 septembrie 2014

RUGACIUNEA UNUI COPIL

Într-o zi, un preot aude o voce în biserică, dar cuvintele erau neinteligibile. 
Apropiindu-se de locul de unde venea vocea, el găseşte un copil care spunea ceva, şi îşi dă seama că nu-i înţelegea cuvintele fiindcă, de fapt, copilul repeta alfabetul. 
Atunci preotul l-a întrebat:
 - De ce tot repeţi literele? - Păi, aşa îmi fac eu rugăciunea, răspunde copilul.
 - Cum aşa? Eu aud doar că spui alfabetul, se miră preotul. 
- Da, dar eu am uitat cuvintele rugăciunii şi atunci îi dau lui Dumnezeu literele, că ştie El să le pună în ordinea care trebuie… (File de lumina)

vineri, 12 septembrie 2014

Un far in desert


Era odata un om care s-a apucat sa construiasca un far in mijlocul desertului.
Toti radeau de el si-l faceau nebun. "Pentru ce sa faci un far in mijlocul desertului?" Omul nu le dadea atentie si continua sa contruiasca.
Intr-o zi a reusit in sfarsit sa termine. In noaptea fara luna si fara stele, splendidul far a inceput sa se invarta in ceata, ca si cand Calea Lactee ar fi devenit un carusel. Odata cu lumina a aparut brusc in desert o mare, cu toate ale ei...Toti au incremenit...un miracol?
Doar omul zambea linistit, pentru ca el stia ca de cineva aprindea o lumina in mijlocul intunericului, la stralucirea acelei lumini vor rasari multe minuni. 

Humberto A.Agudelo C

Vitamina pentru suflet

 Pietricelele albastre
Doua pietricele traiau intre altele in albia unui rau. Se distingeau pentru ca erau de un albastru intens. Cand iesea soarele straluceau ca doua bucatele de cer. Discutau in fiecare zi despre ce isi doreau s-ajunga. Intr-o zi au fost culese de o mana de om. Un timp s-au sufocat in diverse cutii pana cand cineva le-a luat si le-a turtit pe un perete, plasandu-le intr-un lacas de ciment lipicios. Au plans, au implorat, au insultat, au amenintat, dar doua lovituri de ciocan le-au impins si mai mult in acel ciment.
De atunci s-au tot gandit cum sa scape. S-au imprietenit cu un fir de apa, care din cand in cand curgea peste ele si i-au spus: "Scurge-te pe sub noi si scoate-ne din peretele asta nenorocit!" Firicelul de apa a ascultat si dupa cateva luni cele doua pietricele jucau putin in locasul lor din perete. Intr-o zi umeda, in sfarsit au cazut. De pe pamant contemplau locul de unde cazusera. Era un splendid mozaic format din mii de pietricele reprezentand chipul lui IIsus Hristos. Dar in figura Lui era ceva ciudat. Era orb. Pietricelele au inteles in sfarsit. In intunericul in care cazusera, fara sa observe, omul care facea curatenie le-a maturat si le-a aruncat la gunoi.
Ar trebui sa intelege macar atat: desi avem impresia ca intelegem, uneori nu reusim s-o facem pentru ca nu reusim sa vedem ansamblul. Fiecare are rolul lui, care uneori ne da batai de cap. Ganditi de zece ori inainte de a strica o astfel de lucrare.

 Humberto A.Agudelo C

Pastile ptr suflet

 
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                
Exista zile in care..
Exista zile in care nu te simti bine, te simti morocanos, singur, si extenuat.
Zile in care te simti mic si nesemnificativ, sau frustrat si ingrijorat, cand nimic parca nu este la indemana.
Sa te apuci de ceva pare imposibil.
Parca iti vine sa izbucnesti in lacrimi in orice moment.
in cele din urma, iti dai seama ca treci prin viata fara nici un scop.
Nu stii cat timp mai poti rezista.
Te vei trezi intr-o dimineata si vei observa ca ti-au aparut niste riduri noi, te-ai ingrasat putin, sau ti-a iesit un cos mare pe nas.
Poate vei fi concediat, parasit, sau te vei face de ras in public, sau ti se va da o porecla cu subinteles.
La serviciu, seful tau se ia de tine, si toata lumea din birou te innebuneste.
S-ar putea sa te doara capul, sau spatele, sau dintii, sau sa ai buzele uscate.
Oricare ar fi motivul, esti convins ca acolo sus, cineva nu te mai iubeste…
Te vei intreba: Ce sa fac, ce sa fac?
Pai, daca esti ca majoritatea oamenilor, te vei ascunde in spatele unei sperante nesigure ca totul se va rezolva de la sine.
Apoi iti vei petrece restul vietii uitandu-te peste umar si asteptandu-te ca totul sa mearga rau din nou…
Dar asta este o nebunie pentru ca esti tanar doar o singura data in viata, si nu esti niciodata batran de 2 ori…
Cine stie ce lucruri fantastice se ascund chiar dupa colt?!
Pentru ca, pana la urma, lumea este plina de surprize extraordinare, Lucruri pe care nici nu ti le poti imagina acum.
Exista miresme delicioase, si gustari strasnice.
Cine stie? Poate vei deveni foarte bogat, sau poate un superstar.
Suna bine, nu-i asa?
Exista jocuri, sporturi, si karaoke, si dansuri.
Dar cel mai important: exista dragoste, soapte, si imbratisari.
Deci cum poti gasi acea stare de multumire si liniste?
in primul rand nu te mai da la o parte din fata problemelor. infrunta-le!
incearca sa meditezi daca poti, sau du-te la o plimbare.
incearca sa vezi lucrurile dintr-o alta perspectiva.
Fii mandru de cine esti, dar nu-ti pierde niciodata abilitatea de a rade de tine insuti.
Traieste fiecare zi din viata ca si cand ar fi ultima.
Nu-ti fie frica sa musti mai mult decat poti sa mesteci.
Asuma-ti riscuri.
Nu te da inapoi de la nimic!
Pentru ca, pana la urma, nu asta inseamna sa traiesti?
Iti doresc sa fii ambitios si disciplinat in tot ceea ce faci!!!
Humberto A.Agudelo C

duminică, 7 septembrie 2014

Umbrela rosie

 Pământurile erau arse și crăpate din lipsă de ploaie. Frunzele palide și îngălbenite de-abia se mai tineau pe crengi. Iarba de pe pajiști se ofilise. Oamenii erau încordați și nervoși, cercetând cerul de cristal de culoarea albastrului de cobalt.
Săptămânile se înșirau una după alta tot mai fierbinți și de luni de zile nu mai căzuse nici o ploaie adevărată. Preotul organiză în piața din fața bisericii o ora specială de rugăciune pentru a implora ploaia de la Dumnezeu. La ora stabilită, piața era plină de lume îngrijorată dar plină de încredere. Mulți aduseseră obiecte care dădeau mărturie despre credința lor. Parohul privea cu admirație Bibliile, crucile, rozariile. Nu reușea însă să-și deslipească privirile de la o fetiță așezată cuminte în primul rând. Pe genunchi avea o umbrelă roșie. A te ruga înseamnă să ceri ploaia; a crede înseamna să-ti iei umbrela.

Autor necunoscut

Povestea printului cocosat


A fost odata un rege care era multumit de viata lui, cu o singura exceptie: fiul sau era cocosat. Fiind ingrijorat de acest lucru, a dat veste in tara ca oricine va reusi sa il vindece pe fiul sau va primi o mare rasplata. Multi doctori au venit din toate colturile lumii, dar nimeni nu a reusit sa il vindece pe print. In acest timp, o batrana veni la rege si se oferi sa il ajute. Ii ceru regelui sa ridice o statuie a printului chiar in mijlocul curtii palatului, acolo unde printul se juca in fiecare zi. Apoi mai ceru ca statuia sa semene cu printul, dar sa nu aiba cocoasa. Regele facu intocmai. Dupa un an, lumea vazu ca printul incepu sa se indrepte. In anul care urma, cocoasa disparu.

Vitamine ptr suflet

Parerea unui elefant


A fost odata ca niciodata un pui de elefant care imediat dupa ce a aparut pe lumea a fost luat de langa mama lui si vandut unui maestru de circ. Circarii s-au bucurat nespus cand au vazut elefantelul, caci era exceptional de frumos; au avut grija de el sa nu se imbolnaveasca fara grija materna care era atat de necesara in aceasta perioada.
Sub ingrijirea lor elefantelul s-a intremat si chiar in lipsa laptelui matern deveni un puiut extrem de sanatos si jucaus. Insa, curand, circarii facura un lucru care il uimi pe mititelul elefant; acestia agatara un lant gros de unul dintre piciorusele din spate si il pironira locului legandu-l de un par adanc infipt in pamant.
Elefantelul nu intelegea ce se intampla si isi spuse ca sigur este o neintelegere si in curand va fi eliberat. Cateva zile trecura iar asteptarile puiului fura inselate; nimeni nu veni sa-l dezlege si toata lumea se comporta ca si cum asa era normal sa fie. Vazand acestea elefantelul care isi dorea din tot sufletul sa zburde din nou liber sub cupola circului, incerca din rasputeri sa se rupa din lantul ce il tinea prizonier.
Se smuci cat putu dar parul era prea adanc infipt in pamant; incerca sa desfaca lantul dar era prea gros; vru sa-si scoata piciorul dar legatura era prea stransa… Mai multe zile de incercari nereusite trecura si in cele din urma elefantelul epuizat renunta sa mai incerce sa se elibereze: “Este prea greu”, isi spuse “nu am forta necesara sa scot parul si puterea sa rup lantul ca sa scap”… Privi dezamagit si cu jind curtea larga unde obisnuia sa se joace si se culca pe pamant resemnat.
Anii trecura si puiutul deveni un elefant voinic si vanjos. Acum avea o statura impresionanta si o greutate de titan, insa isi ducea viata in continuare legat de parul cel adanc infipt in pamant.
Nu de putine ori, copii care veneau sa se joace cu el se intrebau de ce el nu se elibereaza. In fond, el este un elefant atat de mare iar lantul si parul sunt atat de mici, incat nu ar avea nici o sansa in fata fortei lui. Un adulti se aventurau sa raspunda ca elefantul cel mare sta legat de parul cel mic pentru ca este dresat. Insa, la acest raspuns copiii aveau o alta intrebare perfect valida si ea: “Daca este dresat si nu fuge atunci de ce este tinut in lant?” Intrebare ce ramanea fara raspuns dar provoca multa nedumerire.
Ce nu stiau nici unii si nici altii este ca elefantul renuntase inca din copilarie la a mai incerca sa se elibereze si de aceea, el nu stia ca acest lucru este posibil. Pentru el parul inca era prea adanc infipt in pamant iar lantul inca era prea gros, desi acum el avea cateva tone si s-ar fi putut elibera intr-o clipita.
“Nu pot si nici nu voi putea niciodata”… isi spunea elefantul trist si resemnat, desi incetase de foarte mult timp in urma sa mai incerce sa schimbe ceva, sa isi mai testeze fortele si limitele.
Si astfel, un elefant urias isi petrecea viata prizonierul unui par mititel si a parerii sale ca nu are puterea sa schimbe ceva.


Vitamine ptr suflet

Poveste despre un om

A fost odata ca niciodata, intr-un catun infrunzit de munte, un om care era si nu era, un om multumit si nemultumit, un om la care zilele veneau asa cum treceau, un om ca toti oamenii ce isi ducea traiul in limitele pe care si-le stabilise. Avea o casa nici mare nici mica, o sotie nici frumoasa nici urata, un loc de munca nici greu nici usor, o viata nici rea nici buna.
Daca cineva l-ar fi intrebat pe omul nostru ce parere are despre viata sa, el ar fi raspuns fara indoiala asa si asa. Nu putea sa spuna ca ii displace, caci avea de toate cele trebuincioase, nu putea sa spuna ca ii place, caci nu avea toate lucrurile pe care si le-ar fi dorit. Asa curgeau zilele molcome ale omului asa si asa, fara capat, dar finite, fara scopuri, dar traite. Toate acestea pana intr-o zi, cand, stand pe prispa si fumandu-si pipa, omul incepu sa scormone in sine si sa priveasca in jur la toate cate erau.
Oare de ce casa lui nu era nici mica nici mare? Oare de ce sotia lui nu era nici frumoasa nici urata? Oare de ce locul lui de munca nu era nici greu nici usor? Oare de ce el era asa si asa? Oare cum ajunsese el aici? Si tot gandindu-se omul nu gasi un raspuns care sa il satisfaca. Casa era asa cum era, sotia la fel, munca la fel, el? Dar el? El ce cauta aici? Cand era mic aici isi dorise sa fie? Si tot scormonind in sine omul dadu peste o gaura mica.
O gaura mica, aproape impaienjenita, prin care abia daca incapea un deget. In zilele ce urmara, omul deveni din ce in ce mai preocupat de ceea ce se afla in el si tot sapand cu intrebari incepu sa largeasca gaura din sine. Omul deveni atat de atent la ce se intampla in interior incat incepu sa ignore exteriorul. Cumva nu mai conta acum ca are o casa nici mica nici mare, pe sotie abia daca o mai vedea asa ca nu se gandea daca e frumoasa sau urata, la munca era mai mereu distras, asa ca nu avea importanta daca era grea sau usoara.
In curand omul sapase atat de adanc in sine incat aproape se afundase in ceea ce descoperise acolo. Acolo se aflau amintiri de mult uitate, vise de copilarie pierdute, acolo gasi un om care fusese cu mult timp in urma si care acum parea un complet necunoscut. Acum, omul statea chircit in sine si privea in afara si cu tristetea isi admitea ca viata lui, asa si asa, nu era nici asa cum o visase, nici asa cum o sperase. Pe masura ce timpul trecu un fenomen ciudat avu loc. Omul sapase atat de adanc in sine si se afundase atat de mult in profunzimile labirintice ale intrebarilor sale, incat in persoana lui se casca un hau din care nu mai putea sa iasa. Oricat incerca omul sa iasa din sine nu putea, haul din interior il tragea si il atragea in asa masura incat, fara sa realizeze, renuntase la tot ce insemna viata exterioara.
Insa in haul din sine era neliniste, era ameteala si nu exista un punct fix de care sa se ancoreze. Omul incerca sa iasa din sine, ii parea rau pentru tot ce pierduse, acum cand se gandea la casa lui nu ii mai parea nici mica nici mare, ci ii parea cea mai frumoasa si ar fi vrut sa se bucure de ea. Acum sotia la care nu mai putea ajunge era minunata si ar fi vrut sa fie alaturi de ea. Acum munca ii lipsea si isi dorea sa poata construi ceva.
Multi vraci venira sa il vada pe omul pierdut in sine, dar nu il puteau ajuta si multi ii spusera sotiei ca asta este, asa va fi mereu de acum inainte si daca ei nu puteau face nimic, nimeni nu il putea ajuta.
Astfel soarta omului candva asa si asa parea pecetluita si pierduta. Insa, ce nu stiau vracii, ce nu stia nimeni este ca omul desi parea pierdut din afara, el era cat se poate de viu in sine si ca acum sapa din nou, insa de data aceasta sapa in sens invers, sapa inspre regasire. Si desi la un moment dat simtise ca el este haul si ca orice ar face nu are cum sa iasa de acolo, caci nu ai cum sa iesi din ceva ce esti, se incapatana sa incerce. O sansa, doar atat isi dorea o sansa si decise sa si-o acorde sapand neincetat, perseverand si alegandu-si viata.
Dupa lupte lungi si crancene cu sine omul nostru isi supravietui, se alese si se afla pe sine. Acum daca cineva l-ar fi intrebat pe omul din poveste cum este viata lui, ar fi spus cu tarie Asa cum imi doresc! Astfel, omul era recunoscator ca se pierduse, caci asa si-a acordat sansa de a se regasi si de a isi redescoperi viata. 
Omul se considera un supravietuitor acum si de fiecare data cand se confrunta cu greutati se incuraja singur: Mi-am supravietuit eu mie, asta e floare la ureche!

Vitamine ptr suflet