Portretul fiului

Un om bogat, pasionat de arta, avea în colectia lui opere ale tuturor marilor maestri, renascentisti, clasici si moderni, din toate scolile si curentele. Deseori statea împreuna cu unicul sau fiu, admirând minunatele piese din colectia lor. Dar a izbucnit razboiul si fiul a fost înrolat si trimis la lupta. El a dat dovada de mult curaj si a murit la datorie, în timp ce salva viata unui camarad. Cînd a primit anuntul, tatal a fost profund îndurerat de pierderea unicului sau fiu.O luna mai târziu, a auzit batai la usa . În prag statea un tânar cu un pachet mare în brate…

El a spus:

- Domnule, nu ma cunoasteti. Eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastra si-a dat viata. În acea zi el a salvat multe vieti ale celor raniti dar, în timp ce încerca sa ma duca pe mine într-un loc sigur, un glonte i-a strapuns inima, el murind pe loc…Deseori ne vorbea de dumneavoastra si despre pasiunea pe care o aveti pentru arta.

Tânarul i-a înmânat pachetul.

-Stiu ca este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt convins ca fiul dumneavoastra ar fi vrut sa aveti acest tablou.

Tatal a început sa desfaca ambalajul. Era un portret al fiului sau, pictat de tânar. Privindu-l atent, a fost uimit de felul în care tânarul pictor a reusit sa surprinda chipul, dar si personalitatea fiului sau. Tatal a scos un suspin si cu ochii plini de lacrimi a multumit tânarului, oferindu-i si o suma de bani pentru tablou.

-O, nu se poate asa ceva, domnule… Toata viata nu voi putea sa platesc pentru ceea ce fiul dumneavoastra a facut pentru mine. Acesta este doar un cadou.

Tatal a prins tabloul pe una din simezele sale. De câte ori avea vizitatori, el începea prin a le arata portretul fiului sau si numai dupa aceea le dadea voie sa vada marile capodopere colectionate.

Dupa moartea batrânului tata, s-a organizat licitatia marii lui colectii de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau sa vada si, mai ales, sa achizitioneze tablouri pentru propriile lor colectii.

La deschidere, pe podium era postat portretul fiului. Persoana delegata sa conduca licitatia,adjudecatorul, a deschis sesiunea, lovind cu ciocanelul:

-Începem licitatia cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta?

În sala s-a lasat linistea….Apoi, de undeva din fundul salii, o voce a strigat:

-Am venit sa vedem marile opere! Sari peste aceasta piesa!…

Dar, netulburat, adjudecatorul a continuat:

-Face cineva o oferta pentru acest portret?… 100?… 200?…

Din sala, cineva a stigat iritat:

-Nu am venit pentru acest portret!… Ne-am adunat pentru picturile lui Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso si ale celorlalti maestri!… Haideti sa trecem, cu adevarat, la licitatie!…

Netulburat, adjudecatorul a continuat:

-Fiul!… Fiul!… Îl vrea cineva pe fiul?!…

Într-un târziu, din cel mai îndepartat colt al salii s-a auzit o voce timida:

-Dau eu 10 pentru acest portret…

Era cel care fusese, ani multi, gradinarul tatalui si al fiului. Fiind un om sarac, nu putea sa ofere mai mult.

-Exista o oferta de 10!… Cine da mai mult?!… Da cineva 20?!…

Sala era în fierbere.

-Dati-i-l lui pentru 10!…Sa trecem la maestri!…La maestri!…

Nu-l voiau pe fiu. Toti doreau sa profite de ocazie si sa cumpere opere mari pentru colectiile lor. Ferm, adjudecatorul a continuat:

-10, odata!…10, de doua ori!…

Si, lovind cu ciocanelul în masa:

-Adjudecat! VÂNDUT pentru 10!

Din fata, cineva a zbucnit:

-În sfârsit, putem trece la marea colectie!…

Calm, adjudecatorul a pus jos ciocanelul, spunând:

-Îmi pare rau, dar licitatia s-a încheiat.

Rumoare în sala:

-Dar tablourile?!…Cum ramâne cu maestrii?!…Colectia?!…

-Regret, a spus adjudecatorul. Când am fost desemnat sa conduc aceasta licitatie, mi s-a comunicat o prevedere secreta din testament, pe care nu am avut voie sa o fac cunoscuta decât în acest moment: licitatia se refera numai la potretul fiului !Cine il ia mosteneste întreaga avere, care include si toata colectia de opere de arta! Omul care-l primeste pe fiul obtine TOT !

Dumnezeu Tatal a trimis acum 2000 de ani pe Fiul sau ca sa moara pe cruce.

La fel ca mesajul adjudecatorului, si mesajul lui este:

-Fiul, Fiul, cine-l primeste pe Fiul?!

Pentru ca, vezi tu, acela care îl primeste pe Fiul obtine totul…

Ca într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.

Legenda de Sînziene

Batranii povestesc ca demult, demult, intr-un satuc de la marginea padurii, traia o fata orfana, saraca, dar foarte harnica si frumoasa. Inalta si zvelta, cu parul balai si ochii albastri luminosi si blanzi, era plina de dragoste fata de cei din jur. Asa era Sanziana, dar satenii treceau pe langa ea cu nepasare sau dispret, o alungau si-i adresau vorbe de ocara.

Singura ei alinare erau clipele in care in casuta ei saracacioasa se inchina rugandu-se la Dumnezeu nu doar pentru o viata mai buna, ci si pentru ca Dumnezeu sa imbuneze sufletele satenilor, sadindu-le in inimi semintele milostivirii, ale ingaduintei si ale dragostei fata de celalalt.

Milostiva si iubitoare, Sanziana era prietena cu pasarile si animalele padurii; se jucau impreuna, imparteau hrana si, uneori, chiar culcusul cald unde innoptau. Se simteau foarte bine impreuna.

Intr-una din zile, Sanziana isi simte trupul atat de greu si fierbinte incat toate incercarile de a se ridica din pat fura zadarnice. Ramase acolo suferind pe patul ei de crengi si doar vietatile padurii se intrebau mirate unde le este buna prietena.

Zadarnic alergara prietenele ei necuvantatoare sa-i aduca apa, hrana si leacuri pentru insanatosirea ei, Sanziana se simtea tot mai rau. Suferinta ii istovise trupul si doar blanda alinare ce o gasea in rugaciunile necontenite adresate lui Dumnezeu o mai tineau in viata.

Pe cand Sanziana se stingea vazand cu ochii, in casuta intra o femeie batrana cu chipul luminos si bland, Sfanta Vineri, care cu glas cald si duios precum o mangaiere ii spusese Sanzienei:

- Frumoasa si blanda ai fost ca o floare, floare gingasa sa fii de-acum inainte; alungata si dispretuita ai fost, de acum vei fi cautata si indragita, vei fi pusa la icoane ca tu le vei alina oamenilor multe suferinte si vei avea puteri tamaduitoare.

Astfel ii vorbi Sfanta Vineri si-n clipa urmatoare frumoasa fata cu parul balai se transforma intr-o zvelta floare de culoare galbena, ale carei patru petale incrucisate aminteau de binecuvantarea Sfintei Vineri, de Crucea Credintei in Dumnezeu si in indreptarea celor rai. Parfumul ei neasamuit plutea in jur raspandind parca din bunatatea, credinta si milostenia copilei balaie, de odinioara.

Sanziana e acum iubita si ingrijita, soarele o mangaie, vantul o leagana, iar pamantul bun si primitor ii este casa primitoare pe care mereu si-a dorit-o.

• Sanzienele sunt un simbol al verii, deoarece perioada lor de maxima inflorire este identica cu perioada de maxima stralucire a soarelui, in preajma solstitiului de vara. Raspandite in toata tara, sunt cunoscute si sub numele de Dragaica. Ele sunt sarbatorite in data de 24 iunie, o data cu sarbatoarea crestina a Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul.
• Din punct de vedere terapeutic, sanzienele isi merita renumele de planta miraculoasa, avand in egala masura proprietati vindecatoare, de infrumusetare si de imunizare fata de boala. Misterul acestei plante – folosita de sute de ani in tratamentul bolilor tiroidiene, renale si nervoase – nu a putut fi patruns deocamdata de catre stiinta.

Sursa: Revista ”Biserica din sufletul copilului”

CU SIGURANTA O DUCI MAI BINE DECAT CREZI

Adevărata bogăție este abilitatea de a experimenta viața din plin

1. Ești în viață și acesta este cel mai important lucru. Doar pentru că ești în viață poți face și te poți bucura pe deplin de tot ce are lumea asta de oferit.

2. Ai norocul de a putea vedea răsăritul și apusul. Cu alte cuvinte, poți vedea, îți poți delecta ochii cu tot ce este mai frumos.

3. Poți auzi păsările cântând și valurile spargandu-se. Te poți bucura de cele mai muzicale sunete, poți asculta cele mai blânde vorbe și poți asculta cu plăcere râsul unul copil.

4. Poți ieși afară, te poți plimba și poți simți vântul prin păr și căldura soarelui pe propria piele.

5. Ai norocul de a te bucura de gustul dulce al unei prăjituri de ciocolată, pe care ți-o poți permite și pe care o poți cumpăra (sau și mai bine, o poți găti) când vrei.

6. Nu te-ai culcat flămând seara trecută, nici acum două seri, nici acum o săptămână și nici în seara aceasta nu te vei culca flămând.

7. În dimineața aceasta te-ai trezit având un acoperiș deasupra capului, care să te protejeze de frigul de afară, de ploi și de ninsori.

8. Ți-a fost oferită posibilitatea de a alege ce haine să porți și îți este oferită și în continuare, zi de zi, în fiecare moment.

9. Nu a trebuit să te îngrijorezi pentru siguranța și viața ta.

10. Ai reușit să treci peste numeroase obstacole, probleme și greșeli, din care ai învățat o lecție pe care o poți aplica, în prezent sau în viitor.

11. Deseori îți faci griji pentru tot ce se întâmplă în viața ta – carieră, familie, următorii pași pe care îi vei face etc., ceea ce înseamnă că ai ambiție, pasiunea și cel mai important, libertatea de a lua propriile decizii.

12. Ai măcar un prieten sau un membru al familiei tale care îți poartă de grijă, căruia îi este dor de tine și așteaptă următoarea voastră întâlnire.

13. Ai cel puțin o persoană cu care să-ți aduci aminte de momentele plăcute din trecut.

14. Ai acces nelimitat și neîntrerupt la apă potabilă.

15. Ai acces și ai dreptul la ajutor medical.

16. Ai acces la internet. Poate nu pare mult, dar nu uita că internetul este o sursă aproape nelimitată de informații (din orice domeniu), de poze, muzică și filme, pe care le poți accesa cu ușurință după bunul plac.

Henry David Thoreau

Vitamina ptr suflet

Nimic nu este întâmplător

Gara e locul unde sufletul nu-şi poate găsi liniştea. Oamenii sunt preocupaţi de procurarea unui bilet, de sosirea trenului, iar înspre seară de găsirea unui loc mai comod pentru a-şi petrece noaptea. Trenurile veneau şi plecau. Gara devenea pustie şi din nou se umplea de mulţimea cuprinsă de grijile ei. Şi doar într-un singur loc al gării nu se schimba nimic. Într-un colţişor al sălii de aşteptare se încălzea o bătrânică. Toată în negru. Uscăţică. Îngreboşată. Alături o legătură ciudată. La sigur că nu avea mâncare în ea, că de altfel bâtrăna măcar o dată, dar s-ar fi atins de ea.După înfăţişrea acelei legături, se putea presupune că se ascunde în ea o icoană şi o un colţişor al unei broboade de schimb, probabil pentru "moarte". Mai mult nu avea nimic.Afară să lăsa amurgul. Cei din sala de aşteptare au început să se pregătească pentru a petrece noaptea în condiţiile existente. Cineva îşi pregătea un loc mai comod. Cineva încerca să aranjezele bagajele în aşa mod, ca să nu fie o pradă pentru hoţi. Dar bătrânica aşa şi nu se mişca. Nu, ea nu dormea. Avea ochii deschişi, dar indiferenţi faţă de ceea ce se petrecea în jur. Umerii ei tresaltau încet, de parcă de la înăbuşirea unui plâns ascuns pentru cei din jur. Abea mişca degetele şi buzele, de parcă însemnând în taină pe cineva cu semnul crucii în rugăciunea sa.Nu căuta salvare de la slăbiciunea sa, nu încerca să atragă vreo atenţie şi nu se mişca de la locul său. Doar uneori întorcea capul spre intrare, şi cu smerenie tăcută îl lăsa în jos, de parcă pregătindu-se pentru un răspuns definitiv. Noaptea grea de la gară a rămas în urmă. Dar dimineaţa a găsit-o pe bătrână în aceeaşi poziţie, tăcută şi sleită de puteri. Răbdătoare în suferinţa sa, nici nu a încrecat măcar să aţipească. Către amează în apropierea ei s-au făcut comozi o tânără mamă şi doi copilaşi ai ei, de doi şi trei anişori. Copii ca copii, mâncau, se zbenguiau şi chiar au încercat să o incadreze pe bătrânică în jocul lor. Unul din puşti s-a atins de poalele paltonului negru. Bătrânica a întors capul şi a privit de parcă acum a descoperit lumea din jur. Această atingere a copilului de parcă a întors-o la viaţă, ochii i-a atins o căldură ascunsă şi a zâmbit, iar mâna cu blândeţe a atins creştetul copilaşului.Mama copilaşului a vrut să-i şteargă năsucul copilului şi s-a întâlinit cu privirea plină de aşteptare a bătrânei: «Mamă, dar pe cine aşteptaţi? La ce oră aveţi trenul?»Întrebarea a găsit-o nepregătită pe bătrână. De parcă brusc şi-a pierdut echilibrul, a oftat adânc, după care abea a scos din sine cuvintele îngrozitoare: «Fiico, nu am eu nici un tren!». Şi de parcă a devenit şi mai gheboasă.Vecina cu copiii a înţeles că ceva nu e în regulă şi apropiindu-se mai mult de bâtrânică a implorat-o : «Mamă, speneţi-mi ce aţi păţit?! Vă rog să-mi spuneţi! Speneţi-mi, mamă, – şi din nou şi din nou se adresa bătrânei. – Mamă, poate vă este foame? Luaţi, vă rog!»Şi i-a întins un cartof fiert. Şi imediat fără a o întreba a acoperit-o cu un şal pufos. Copilul i-a întins şi el cartoful ce-l mâncase singur până acum. «Mănâncă, bunicuţo».Bătrâna a cuprins copilul şi a atins bucăţica dată de copil de buze. «Îţi mulţumesc, scumpul meu», – abea a şoptit ea. Se simţea că abea se mai reţine ca să nu plângă... Şi brusc de parcă toată durea sa a răbufnit în acesat spaţiu al gării: «Doamne! Iartă-l te rog!» – abea a mai putut şopti ea şi s-a strâns de parcă într-un ghem şi mai mic, acoperindu-şi faţa cu palmele.Se clătina de pe o parte pe alta şi prin bocetul greu abea se desluşea: «Fecioraşul, fecioraşul... Dragul meu...unicul meu fiu... Cel mai drag... Soarele meu de vară...vrăbiuţa mea cea fară de astâmpăr.... m-a adus....şi m-a lăsat».A tăcut puţin şi făcându-şi semnul crucii, a spus: «Doame, iară-l pe el, Doamne!».Şi nu mai avea puteri nici să vorbească şi nici să mai plângă de la deznădejdea care o cuprinse. «Copilaşilor, ţineţi-vă de bunicuţă», a comandat femeia şi s-a îndreptat înspre ghişeul de bilete.«Oameni buni! Ajutaţi-mă! Am nevoie de un bilet! Să o iau pe acea bătrână, – a spus arătând spre colţul sălii de aşteptare. – Îmi va fi mamă! Trenul meu pleacă acum!».În puţin timp au ieşit către trenul care-i aştepta, însoţiţi de ochii înlacrimaţi ai pasagerilor adunaţi în gară. «Iată, copilaşii mei dragi, am găsit-o pe mama mea, iar voi pe bunica», – de parcă radiind de bucurie, le explica copiilor. Cu o mână o ţinea pe bătrână, cu cealată – geanta şi copiii. Eu îi priveam şi mă rugam încet Domnului pentru această întâlnire. Ciudat, dar majoritatea celor cărora le-am relatat aceasă istorie, martoră la care am fost în gara oraşului Kurgan, nu cred că omul poate în câteva minute să ia o astfel de hotărâre.Nu am ca scop să-i conving şi nici nu încerc să le explic ceva. Fiecare trebuie să simtă singur. Dar de fapt şi cum ai putea explica, că uneori inima noastră are nevoie de o clipă, ca să ia o hotărâre, desigur dacă şi inima e vie şi deshisă dragostei de Dumnezeu şi oameni..

Humberto A.Agudelo C

Poveste de suflet

 Lectia de viata de la o fetita de 6 ani 

Ea avea 6 ani cand am intalnit-o prima data, pe plaja. Veneam pe aceasta plaja de la vreo 10 kilometri distanta, ori de cate ori mi se parea ca lumea isi inchide portile pentru mine. Parca mi-o aduc aminte. Construia un castel de nisip sau ceva si de-odata isi ridica ochii ei albastri ca marea spre mine si-mi spuse.

“Buna!”

I-am raspuns mormaind, nu aveam chef sa vorbesc cu un copil in acel moment.

“Construiesc, stii?!”, imi spune.

“Da, vad. Ce construiesti?”, am intrebat eu asa, fara sa ma intereseze neaparat.

“Ah, nu stiu! Vreau doar sa simt nisipul”.

Ce bine suna! “Sa simti nisipul!”. Mi-am dat imediat pantofii jos. Un fluierar si-a facut aparitia.

“Hei, uite-l pe Joy! 

“Cine e?”

“Joy. Mama spune ca fluierarii aduc bucurie”.

Pasarea si-a vazut de treaba si a plecat. “Pa-pa, bucurie! Salut, tristete!”, am mormait printre dinti si mi-am continuat drumul. Eram deprimat. Viata mea era un haos total.

“Cum tee cheamaa?”, aud in urma mea si-n minte imi ziceam “O, Doamne, nu mai scap de ea?!”

“Robert!”

“Eu sunt Wendi, am 6 ani!”

“Imi pare bine de cunostinta, Wendy!”

A chicotit: “Stii ca esti amuzant?!” 

In ciuda starii proaste pe care o aveam am ras alaturi de ea si am plecat mai departe. Chicotelile ei parca ma urmareau.

“Sa mai vii, domnule R. Ne vom distra din nou”.

Au trecut zile si saptamani pe care le-am petrecut mai mult pentru altii decat pentru mine: intalniri, sedinte, o mama suferinda… Intr-o dimineata, soarele stralucea asa ca mi-am spus “Am nevoie de un fluierar!”. Mi-am luat haina si am plecat. Marea parca ma astepta. Briza era rece, dar nu conta. Ma plimbam pe mal incercand sa-mi revin. Cand de-odata am auzit o voce cunoscuta pe care o uitasem…

“Buna, domnule R! Vrei sa ne jucam?”

“Si, la ce te gandesti?”, i-am raspuns pe un ton iritat.

“Nu stiu! Ce vrei tu?”

“Hmmm, ce zici de sarade?”, am intrebat eu sarcastic.

“Sarade??? Nu stiu cum se joaca!”

“Bine, atunci hai sa ne plimbam”. Abia atunci mi-am dat seama ce chip de inger are.

“Unde stai?”, am intrebat.

“Uite acolo!” si mi-a aratat un rand de casute de vacanta.

“Ce ciudat!”, ma gandeam. Nu-mi inchipuiam ca cineva ar putea ocupa o casuta de vacanta pe timp de iarna.

“La ce scoala mergi?”, intreb din nou.

“Nu merg la scoala. Mami zice ca sunt in vacanta”.

Fetita a continuat sa vorbeasca in timp ce ne plimbam pe tarm, insa mintea mea era aiurea. Wendy imi zambea si, surprinzator, ma simteam mai bine. Era timpul sa plec spre casa si fetita imi spuse ca a fost inca o zi fericita. Am zambit si am fost de acord cu ea.

Trei saptamani mai tarziu am plecat in fuga inspre mare. N-aveam nici un chef de Wendy. Cred chiar ca am si vazut-o pe mama ei stand pe veranda si mi-as fi dorit sa-si mai tina copila acasa.

“Asculta!”, i-am spus pe un ton dur. “Daca nu te superi, as vrea sa fiu singur in clipa asta!”

“De ce?”, mi-a raspuns ea pe un ton stins. Si cand m-am uitat la ea mi s-a parut ca e cam palida si fara suflu.

“Pentru ca mama mea a murit!”, am tipat. Dar in acelasi moment m-am certat pe mine insumi: “Doamne, cum am putut sa-i spun asa ceva unei fetite!”

“Oh”, mi-a raspuns incet. “Atunci, este o zi trista!”

“DA! Si azi, si ieri, si alaltaieri! Pleaca!

“Si a durut?”, ma intreaba.

“Ce sa doara?”, i-am raspuns disperat.

“Cand a murit?”

“Da, a durut. Bineinteles ca a durut!!!”, i-am raspuns eu fara sa-mi dau seama.

De-atunci nu ne-am mai vazut. Trecuse o luna si mai bine de cand nu mai mersesem pe plaja. M-am uitat dupa ea, dar n-am vazut-o. Ma simteam vinovat si chiar rusinat de sentimentul ca imi era dor de ea. Mi-am luat inima in dinti si am pornit-o spre casuta in care locuia.

“Buna!”, i-am spus mamei ei, care m-a intampinat pe veranda. “Sunt Robert! Ma plimbam pe plaja si mi s-a facut dor de fiica ta. Am trecut sa vad ce mai face…”

“O, da! Buna, Robert! Intra te rog. Wendy mi-a spus atatea despre tine. Imi cer iertare ca am lasat-o sa te bata atata la cap!”

“Oh, nu-i nici o problema. E o fetita incantatoare”, i-am raspuns eu, dandu-mi seama in acel moment ca si credeam ceea ce spusesem cateva secunde mai devreme. “Unde e?”, am intrebat.

“Wendy a murit saptamana trecuta, Robert! Avea leucemie. Probabil ca nu ti-a spus”.

M-a luat cu ameteala. M-am asezat pe un scaun. Respiratia mi s-a oprit.

“Ii placea la nebunie plaja asta, asa ca, in momentul in care mi-a cerut sa locuim aici, nu i-am putut spune nu. Se simtea bine aici si imi spunea ca are multe "zile fericite" cum le zicea ea. Insa in ultimele saptamani starea ei s-a inrautatit…”, povestea mama lui Wendy cu o voce din ce in ce mai pierduta… “Stii, a lasat ceva pentru tine. Sper sa-l gasesc. Asteapta numai putin, te rog”.

Nici nu stiu ce i-am raspuns. Mintea mea alerga nebuna in incercarea de a gasi ceva dragut sa-i spun tinerei femei. Apoi a revenit si mi-a inmanat un plic pe care scria “Pentru domnul R.” cu litere mari si ingrosate. Inauntru era o foaie desenata cu o plaja aurie, o mare albastra si o pasare bruna. Iar dedesubt scria cu majuscule: “UN FLUIERAR SA ITI ADUCA BUCURIE!”.

Lacrimile mi-au navalit instantaneu, iar o inima care de multa vreme n-a mai simtit iubirea s-a deschis larg. Am luat-o pe mama lui Wendy in brate si nu mai incetam sa-i spun “Imi pare rau! Imi pare rau! Imi pare rau!”. Ne tineam in brate si plangeam impreuna.

Am si acum pictura pe birou. Sase cuvinte, cate unu pentru fiecare anisor din viata ei, care m-au invatat ce inseamna armonia, curajul si dragostea neconditionata. Un dar de la un copil cu ochii albastri ca marea, cu parul ca nisipul, care m-a invatat ce inseamna sa iubesti.

Humberto A. Agudelo C

Poveste columbiana

Se spune ca la un moment dat s-au adunat pe Pamant toate sentimentele si calitatile oamenilor. Cand Plictiseala cascase pentru a treia oara, Nebunia, nebuna ca de obicei le-a propus un joc. 
"Ne jucam de-a v-ati ascunselea?" 
Intriga a ridicat spranceana intrigata si Curiozitatea nu s-a putut abtine si a intrebat: "Dar ce este asta?" 
"Un joc. Eu imi acopar fata si incep sa numar, voi va ascundeti si apoi eu trebuie sa va gasesc..." 
Entuziasmul a dansat la brat cu Euforia. Bucuria a sarit de-atatea ori incat a reusit s-o convinga pe Indoiala si chiar si pe Apatie, pe care niciodata n-o interesa nimic. 
Dar nu toti au dorit sa participe. 
Adevarul a preferat sa nu participe, pentru ca pana la urma tot il gaseau. Lasitatea nu a indraznit sa riste. Mandria a fost de parere ca era un joc prost (de fapt o deranja ca ideea nu fusese a ei). 

"1,2,3..." jocul a inceput... 

Lenea s-a ascuns dupa prima piatra intalnita in drum. Credinta s-a urcat la cer. Invidia s-a ascuns in umbra Triumfului care, cu forte proprii, reusise sa se urce in cel mai inalt copac. Generozitatea nu reusea sa se ascunda, pentru ca fiecare loc pe care-l gasea i se parea minunat pentru unul din prietenii ei: lacul - minunat pentru Frumusete, scorbura unui copac - minunat pentru Timiditate, zborul unui fluture - pentru Senzualitate, o rafala de vant pentru Libertate. Pana la urma s-a ascuns intr-o raza de soare. 
Egoismul a gasit un loc numai pentru el, Minciuna dupa propria imaginatie, Pasiunea si Dorinta in centrul unui vulcan, Uitarea - am uitat unde s-a ascuns... 

Cand Nebunia a terminat de numarat, Dragostea nu gasise inca loc sa se ascunda. Pana ce a zarit o tufa de trandafiri si, induiosata s-a ascuns intre florile ei. 

Prima care a fost gasita a fost Lenea, la trei pasi, dupa o piatra, apoi a gasit-o pe Credinta pe care a auzit-o vorbind cu Dumnezeu in Cer. Au urmat Pasiunea si Dorinta pe care le-a simtit vibrand in miezul vulcanului. Din greseala a gasit-o pe Invidie si si-a dat imediat seama unde poate fi Triumful. Egoismul a iesit singur pentru ca s-a dovedit ca se ascunsese intr-un cuib de viespi. Facandu-i-se sete s-a apropiat de lac si a gasit Frumusetea. Indoiala era pe un gard, nehotarata pe care parte sa se ascunda. Pe Talent in iarba proaspata, pe Neliniste intr-o grota intunecata, pe Minciuna in vazul tuturor, pe Uitare...uitase ca joaca si ea... 

Doar Dragostea nu era de gasit nicaieri. A cautat dupa fiecare copac, sub fiecare piatra, in apele fiecarui paraias, pe culmile muntilor, in fiecare coltisor de pe planeta...si cand era pe punctul de a se da batuta...a zarit o tufa de trandafiri si i s-a parut ca este cineva acolo. A inceput sa miste crengile si a auzit un strigat de durere. Spinii ranisera ochii Dragostei. Nebunia nu mai stia ce sa faca pentru a-si cere scuze. A plans, a implorat, a cerut iertare si a promis ca toata viata-i va fi servitoare. 

De atunci, de cand s-a jucat prima data pe Pamant "De-a v-ati ascunselea", 

Dragostea este oarba, iar Nebunia o insoteste peste tot. 

Humberto A.Agudelo C

Dragostea in cele mai mici amanunte

El murise de un an si se apropia o data importanta, ziua sfantului Valentin.In fiecare an ii trimitea cate un buchet de trandafiri acasa,cu un biletel pe care scria:"te iubesc mai mult ca anul trecut, dragostea mea va creste in fiecare zi".Dar acesta era primul an in care Roza nu il va mai primi.S-a mirat foarte mult cand cineva a sunat la usa si, spre surprindera ei,deschizand a vazut un buchet de trandafiri cu un biletel pe care scria:"te iubesc".Bineinteles ca s-a suparat pentru ca a crezut ca e o gluma proasta, a sunat la floraraie sa reclame cazul , si cand i-au raspuns, patronul magazinului i-a spus ca stia ca sotul ei murise de un an, a intrebat-o daca citise si in interiorul biletelului si i-a explicat ca acei trandafiri erau platiti de sotul ei dinainte, ca de altfel toate buchetele pentru fiecare an din viata ei de atunci incolo.Dupa ce a inchis telefonul Rosei i s-au umplut ochii de lacrimi si, cand a desfacut felicitarea, a vazut scrisul sotului ei:" Buna, dragostea mea, stiu ca a fost un an greu pentru tine sper sa te poti reface repede, dar doream sa-ti spun ca te voi iubi pentru tot restul timpului si pana cand vom fi impreuna, ti se vor trimite trandafiri in fiecare an; iar atunci cand vor suna la usa si nu vei deschide, vor suna de inca cinci ori, si daca tot nu raspunzi, vor sti cu siguranta unde sa le duca, acolo unde tu vei fi alaturi de mine.Te iubesc , sotul tau".Atunci cand iubesti pe cineva nu conteaza unde este, totul este posibil..

Vitamine pentru suflet.(Humberto A. Agudelo C) 

De ce plangi?

-Pentru ca sunt femeie!-raspunde mamica 

-Nu inteleg....-zice micutul. 

Mamica il imbratiseaza si ii spune: 

-Si n-ai sa intelegi niciodata... 

Mai tarziu, copilul isi intreaba tatal: 

-De ce plange mamica? 

-Nu stiu nici eu! Toate femeile plang fara motiv!-a fost tot ce i-a putut spune taticul

Devenit adult, il intreaba pe Dumnezeu: 

-Doamne, de ce plang femeile asa de usor? 

-Cand am facut femeia, ea trebuia sa fie o fiinta deosebita.I-am facut umerii destul de puternici ca sa poarte pe ei toata greutatea acestei lumi, dar destui de moi ca sa fie confortabili. I-am dat forta de a da viata si cea de a respecta respingerea cu care o trateaza adesea proprii copii.Forta de a avea grija de familie in pofida bolilor si oboselii.I-am dat sensibilitatea de a-si iubi copiii cu o dragoste neconditionata, chiar si atunci cand ei o ranesc cumplit.I-am dat forta care-i permite sa continuie cand toata lumea abandoneaza.I-am dat forta de a-si suporta barbatul in caderile sale si de a-i ramane alaturi cu aceeasi tarie.Si...in fine...i-am dat lacrimi sa planga atunci cand simte nevoia...

Vezi fiule, frumusetea unei femei nu sta in vesmintele pe care le poarta, nici in chipul ei, nici in coafura.FRUMUSETEA UNEI FEMEI STA IN OCHII EI...!!! Aceasta este poarta catre inima ei-locul unde se adaposteste dragostea.Si adesea lacrimile ei sunt cele prin care poti sa-i zaresti inima.

Vitamine pentru suflet(Humberto A.Agudelo C) 

Scrisoare pentru o fiică

Să trăieşti Mimilică dragă,

să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită! Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi nu pot fi iubiţi şi al doilea… al doilea, de! Norocul şi celelalte pere mălăieţe, care se aseamănă cu el, vin de afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora, n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire, în tine răsare şi în tine înfloreşte şi leagă rod când ţi-ai pregătit sufletul pentru el. Şi pregătirea aceasta e operă de fiecare clipă. Când pierzi răbdarea împrăştii tot ce ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la capăt. De aceea vezi atât de puţini oameni fericiţi… atâţia cât merită.

A, dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastra şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.

Se ştie că durerea este un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.

Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd că ai început să ştii şi asta. Doamne, ce bine-mi pare că ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi vina.

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei şi al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg, cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată, de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: ”Uitaţi-vă la mine!”, dar mai ales aş vrea să scriu, de-a dreptul în sufletul tău aceasta: “Să nu faci o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşesti”. Nu e triumf pe lume, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi trăit cincizeci de ani ai să o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu să o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi!

Te îmbrăţisez cu drag, Alexandru Vlahuţă

Preluată cu mulţumiri de la Mariana Hortolanyi