marți, 29 octombrie 2013

Scrisoarea unui copil sarac catre Dumnezeu


Bunului meu Dumnezeu,

Doamne, Îţi mulţumesc pentru cele două pături primite de la vecina Anca… datorită acestor pături, surioara mea nu este nevoită să îndure frigul atât de aspru. Este atât de frumoasă, ca un îngeraş; ea mă determină să continui lupta cu sărăcia, iar Tu îmi dai puterea necesară pentru a răzbi. Doamne, ştiu că Tu mi-ai trimis creionul prin intermediul acelui om bun, iar vântul a primit poruncă de la Tine să îmi aducă această foaie. Îţi mulţumesc, Bunule Dumnezeu!

Aseară Te-am văzut într-o icoană din biserica unde am intrat pentru puţin timp. Erai atât de blând şi de smerit încât mă simţeam stânjenit, iar zâmbetul Tău dulce… o, zâmbetul Tău mi-a cutremurat inima umplând-o de o dulceaţă de negrăit. Tare mult mi-ar plăcea să fiu acum cu Tine, dar nu o pot lăsa singură pe surioara mea. Îmi amintesc cu dor şi cu dragoste de poveştile pe care mama ni le spunea într-un grai atât de suav şi de frumos seara, înainte de culcare… erau poveşti duioase, cu oameni buni, cu oameni sfinţi, erau poveşti despre Tine, erau poveştile copilăriei mele care mi-au descoperit cel mai frumos dar: pe Tine, Dumnezeule.

Uneori mă simt singur. Ce prostuţ sunt, nu-i aşa? Ştiu că Tu eşti undeva, lângă mine şi mă priveşti cu iubire iar uneori, poate, mă strângi în braţe şi chiar dacă nu Te văd, inima mea Te simte sau ar trebui să Te simtă.. da, de aceea mă simt singur… inima mea nu Te poate simţi.

Dumnezeul meu, Îţi mulţumesc pentru fiecare bătaie a inimii, pentru bucuria de a trăi şi de a avea astfel şansa de a Te cunoaşte. Învaţă-mă, Te rog, să Te iubesc. Cu lacrimi în suflet, copilul Tău.”

Poveste despre un oras trist si doua geamantane goale

11MAY
A fost odata ca niciodata undeva departe un oras foarte trist, neingrijit si murdar.
Nu se stia de cand era asa, cei mai multi localnici nici nu mai isi aduceau aminte daca fusese vreodata si altfel. Puteau doar sa banuiasca asta dupa cladirile abandonate, aflate in paragina ca acolo candva oamenii se bucurau de viata.
Locuitorii orasului cel trist erau la fel ca si orasul lor: tristi, neingrijiti, murdari si fara sa se bucure de nimic. Traversau strazile pustii in liniste, treceau printre cladirile aflate in paragina si supravietuiau numai ei stiau cum.
Strainii nu veneau niciodata in Orasul cel Trist. Aici nimeni nu cumpara nimic, nimeni nu vindea nimic, nimeni nu radea, nimeni nu se bucura.
Cu toate ca soarta Orasului Cel Trist parea pecetluita unii locuitori inca nu se resemnasera de tot cu gandul ca trebuie sa traiasca asa. Si incetul cu incetul au ajuns la concluzia ca singura lor speranta este un ajutor din afara, probabil un om de afaceri bogat si cu multa experianta si cu multe relatii, care sa le fie primar si sa scoata orasul din tristetea lui.
Asa ca au pornit in cautare de ajutor din afara. Pe unde ajungeau insa oamenii radeau si le inchideau usa in nas: “Orasul Cel Trist? De ce am veni acolo? Ce aveti voi de oferit?”
Cei plecati in cautarea unui primar stateau descurajati si faceau bilantul calatoriei lungi si obositoare in cautare de ajutor. Un vagabond aflat in apropiere le-a spus:
“Am auzit fara sa vreau discutia voastra. Am inteles ca aveti nevoie de un primar care sa administreze Orasul cel Trist. Cred ca as putea sa va ajut”.
Cu toata supararea lor au izbucnit in ras: “Cum ne-ai putea ajuta tu? Nu ai nimic, nici o resursa, in mod evident esti un vagabond. Orasul nostru are nevoie de ajutor, de resurse, de influenta, de relatii”.
“Eu sunt tot ceea ce aveti in momentul de fata”. “Putem merge in oras iar eu il voi gestiona bine. Sunt persoana cea mai potrivita pentru aceasta pentru ca stiu sa administrez bine resurse putine“.
Tinerii nu erau deloc convinsi ca fac o alegere buna insa teama de a merge acasa cu mana goala era mai puternica. La cererea vagabondului i-au cumparat haine noi impreuna cu 2 geamantane mari. L-au aranjat apoi sa arate cam asa cum credeau ei ca ar trebui sa arate primarul mult-asteptat de cei de acasa. Apoi au pornit spre casa ingrijorati de viitor.
Vagabondul si-a intrat foarte repede in rolul de primar de parca fusese sef toata viata. Cu o voce autoritara, obisnuita sa comande cand a ajuns in oras a intrebat unde este apartamentul sau. Si pentru ca nu a fost multumit de ceea ce i s-a oferit a spus ca o persoana importanta ca el nu poate trai oriunde si oricum.
A dat dispozitie ca in cel mai scurt timp sa se renoveze hotelul orasului, de care oricum era nevoie si pentru viitorii investitori care vor vizita orasul in curand.
Oamenii s-au pornit cu totii, au muncit zi si noapte si intr-o saptamana hotelul paraginit arata ca nou. Epuizati de munca stateau pe jos in fata hotelului nevenindu-le sa creada cat de bine reusisera. In timp ce primarul tafnos fara sa le spuna nici macar multumesc se instalase pe ultimul etaj din hotel si dadea ordine in stanga si in dreapta.
Apoi a venit randul primariei, in care evident, noul primar nu putea lucra. Oamenii au repetat efortul colectiv renovand toata cladirea cum s-au priceput mai bine. Apoi a venit randul teatrului. Primarul a insistat pentru renovarea teatrului deoarece dupa spusele lui viitorii investitori vor trebui distrati in timp ce vor veni in oras. Locuitorii erau epuizati de atata munca non-stop insa nimeni nu avea curajul sa se planga.
Copiii mai talentati din oras au fost selectionati pentru a organiza o fanfara si o piesa de teatru. Nimeni nu era platit dar entuziasmul este molipsitor si incepuse sa ii cuprinda pe toti. Chiar si cei resemnati locuitori incepusera sa participe cate putin la efortul colectiv pentru schimbarea ce urma sa vina. Oamenii isi curatau si reparau casele, maturau strazile, plantau pomi si aranjau spatiile publice ale orasului.
Incetul cu incetul vestea ca ceva se intampla in Orasul cel Trist s-a dus si in orasele invecinate. Circula peste tot zvonul ca vor veni investitori bogati, in mai multe variante.
Unii spuneau ca in oras s-a gasit o comoara. Altii ca investitori straini au gasit niste zacaminte pe teritoriul Orasului cel Trist si ca vor sa le exploateze cat mai curand. Un alt zvon se referea la continutul celor doua geamantane mari pe care primarul le aduse cu el.
Comerciantii din orasele invecinate de teama ca s-ar putea sa piarda o ocazie unica si au inceput sa isi construiasca magazine in Orasul Cel Trist pentru momentul cand vor veni investitorii cei misteriosi. Investitiile, timide la inceput deveneau din ce in ce mai vizibile. Se deschisesera o parte din fabricile vechi ale orasului, abandonate de multa vreme. Orasul se trezea incetul cu incetul la viata in asteptarea schimbarii....
Intr-o noapte insa primarul orasului a disparut.
La inceput oamenii au fost cuprinsi de teama ca schimbarea va inceta si orasul va decadea din nou insa ocupati cu viata de zi cu zi, cu munca, cu distractiile au uitat repede de ingrijorari.
Zvonurile si legendele despre disparitia primarului au mai continuat ceva vreme. Unii spuneau ca devreme ce si-a respectat contractul si a adus investitorii promisi a plecat. Altii spuneau ca nu a adus nici un investitor, ca totul a fost o pacaleala iar geamantanele cele mari nu contineau nimic. Ce-i drept, o pacaleala functionala care ajutase orasul sa isi revina. Simpatizanti ai primarului disparut spuneau ca de fapt primarul s-a retras temporar pentru a testa capacitatea orasului de a functiona fara el inainte de a aduce adevaratii investitori..
Schimbarea orasului era insa reala si era greu de spus daca meritul ii apartinea primarului disparut sau resurselor reale ale orasului.
Cu timpul oamenii au incetat sa se mai preocupe de paternitatea succesului schimbarii si se bucurau pur si simplu de noua viata a orasului lor.

luni, 28 octombrie 2013

Supa de pui pentru suflet (1)





ZAMBETUL


 Zambiti unul altuia, zambeste-i sotiei, zambeste-i sotului, zambeste copiilor, zambiti unul altuia - nu conteaza cui - si va va ajuta ca dragostea dintre voi sa creasca.

        Maica Tereza

 Multi americani cunosc povestea minunata a “Micutului Print”, scrisa de Antoine de Saint-Exupery. Aceasta este o carte extraordinara si plina de intelepciune si poate fi citita si ca o poveste pentru copii, dar si ca una plina de intelesuri pentru oamenii mari. Sunt foarte putini aceia care cunosc si alte scrieri ale autorului.
 Saint-Exupery a fost un pilot neanfricat care a luptat impotriva nazistilor si a murit in timpul unei lupte. Inainte de al doilea razboi mondial, el a luptat si in razboiul civil din Spania impotriva fascistilor. A scris o poveste fascinanta bazata pe aceasta experienta, intitulata Zambetul (Le Sourire). Aceasta este povestea pe care vreau sa v-o spun acum. Nu se stie exact daca povestirea este autobiografica sau este doar simpla fictiune. Eu cred ca este autobiografica.
 El povesteste cum a fost capturat de inamic si aruncat in inchisoare. Era sigur ca a doua zi urma sa fie executat, pentru ca acest lucru se vedea clar din privirile necrutatoare ale gardienilor si din comportamentul lor dur.
 Din acest moment o sa spun povestea asa cum mi-o aduc eu aminte, cu cuvintele mele.
 “Eram sigur ca or sa ma omoare. Am devenit repede nervos si tulburat. M-am scotocit prin buzunare sa vad daca nu cumva mai aveam vreo tigara scapata de perchezitia lor. Am gasit una, dar pentru ca mainile imi tremurau, de-abia puteam s-o duc la gura. Insa nu aveam cu ce sa o aprind pentru ca imi fusesera luate chibriturile.
 M-am uitat printre gratii la paznicul meu. Nu puteam sa-i vad ochii. La urma urmei, de ce sa se uite el la un lucru, la un cadavru? Atunci l-am strigat.
 “N-ai cumva un foc, por favor ?”
 S-a uitat la mine, a ridicat din umeri si a venit sa-mi aprinda tigara. In timp ce aprindea chibritul, privirea lui s-a lovit inevitabil de a mea. In acel moment am zambit. Nu stiu de ce am facut asta. Poate din cauza nervozitatii sau poate pentru ca, atunci cand esti aproape de cineva, este foarte greu sa nu zambesti. In orice caz eu i-am zambit. In acel moment a fost ca si cum o scanteie s-a aprins intre inimile noastre, intre sufletele noastre. Stiam ca nu vroia asta, dar zambetul meu a trecut printre gratii si l-a facut si pe el sa zambeasca. Mi-a aprins tigara si a ramas langa mine, uitandu-se fix in ochii mei si continuand sa zambeasca.
 Am continuat si eu sa zambesc, constient acum ca ma aflu langa un om, nu langa un gardian. Iar privirea lui parea sa aiba alta expresie acum.
 “Ai copii?” m-a intrebat.
 “Da, aici, aici”. Mi-am scos portofelul si am inceput sa caut nervos fotografia familiei mele. Atunci a scos si el poza cu ninos ai lui si a inceput sa-mi povesteasca despre planurile si sperantele pe care si le-a facut cu ei. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. I-am spus ca mi-e teama ca nu o sa-mi mai vad vreodata familia si ca nu voi avea sansa sa-mi vad copiii mari. I s-au umplut si lui ochii de lacrimi.
 Brusc, fara sa mai spuna vreun cuvant, a descuiat celula si in liniste m-a ajutat sa plec. Afara din inchisoare, tacuti, am luat drumul inapoi catre libertate. La marginea orasului, m-a eliberat. Si, fara nici un cuvant, s-a intors in oras.
 Viata mea fusese salvata de un zambet”.
 Da, zambetul - o legatura simpla, neconditionata, naturala intre oameni. V-am spus aceasta poveste, pentru ca mi-ar placea ca oamenii sa stie ca undeva, sub nivelele pe care le construim ca sa ne protejam, demnitatea, titlurile, gradele, statutul social si dorinta de a fi vazuti in anumite circumstante - sub toate acestea, ramane eu-l nostru autentic si pur. Nu mi-e teama sa-l numesc suflet. Cu adevarat cred ca, daca aceste parti se pot recunoaste intre ele, atunci nu vom mai fi dusmani. N-am mai putea uri, invidia sau teme. Cu tristete va spun ca toate acele nivele, pe care le construim cu atata grija, ne indeparteaza si ne izoleaza de comunicarea reala cu altii. Povestea lui Saint-Exupery vorbeste despre acele momente magice cand doua suflete se recunosc.
 Am avut si eu cateva momente asemanatoare. Iubirea este unul dintre ele. Sau momentul in care privesti un copil. De ce zambim cand vedem un copil? Poate pentru ca avem in fata noastra pe cineva care nu are toate acele nivele intimidante, pe cineva al carui zambet stim cu siguranta ca este simplu si din inima. Si atunci copilul din noi zambeste, pentru ca l-a recunoscut pe celalalt.

       Hanoch McCarty




vineri, 25 octombrie 2013

Cererile unui copil......





Cererile unui copil catre viitorii candidati parinti inainte de a fi conceput

Vreau sa vin intr-o lume in care sa fiu dorit (si de tine mama si de tine tata. Asta inseamna sa ma doriti si la nivel inconstient, nu numai declarativ).
Daca vin pe lume dorit de voi doi lumea va fi frumoasa, primitoare si sigura pentru mine, altfel o voi simti ostila si rea si imi voi gasi diverse refugii neeficiente. Daca ma voi simti dorit si acceptat nu voi avea nevoie de evadare din realitate sau de nenumarate forme de cirje mai mult sau mai putin abstracte.
Vreau sa fiti responsabili cind faceti sex neprotejat.
Luati-va un timp de reflectare inainte sa ma concepeti, dupa ce v-a murit un copil, sau ati trecut prin pierderea unei sarcini, sau avort, sau ati pierdut vreo fiinta draga din neam. Nu uitati ca eu simt tot si stiu tot chiar din momentul conceptiei.
Prefer niste parinti care sa ma creasca, sa fie adulti, nu copii ca mine. De aceea virsta voastra pentru a ma concepe si pentru a fi indeajuns de maturi este importanta. Ma indoiesc ca daca aveti 14 sau chiar 18 ani o sa stiti sa imi indepliniti nevoile, cind voi inca sinteti niste copii si cind nu v-ati terminat studiile. Preocuparea voastra e alta la aceasta virsta.

Daca voi fi o greseala a voastra de tinerete si voi creste la casa de copii, imi va fi greu sa va iert pentru iresponsabilitate.
Draga viitoare mama, aranjeaza-ti eficient treburile de la serviciu, in asa fel incit sa nu te intorci prea devreme dupa nasterea mea (inainte de a fi implinit eu 1 an). Prefer sa stai cu mine acasa doi ani, chiar daca am camera mea separata de a ta. E importanta constanta ta in acesti doi ani. Daca nu poti tu, din motive ce nu tin de tine, mi-ar place sa stea cu mine o persoana iubitoare si constanta (din familie: tata, bunicii).
Ai grija de nevoile tale ca sa poti sa fii bucuroasa cind esti cu mine.
Dragi viitori parinti ginditi-va bine inainte de a ma concepe sa aveti o locuinta si o profesia care sa va aduca impliniri (profesionale si financiare).

Daca nu aveti locuinta, sinteti in somaj, aveti datorii, unul din voi e iesit de curind din inchisoare, aveti probleme psihiatrice/psihologice, fizice, mai bine mai asteptati si folositi prezervativul.
Ginditi-va bine inainte de a ma concepe daca aveti sa imi oferiti o camera a mea (pot s-o impart cu un frate sau o sora insa mi-ar fi dificil daca as imparti-o cu noua frati).
De asemeni pentru mine este mai important sa va jucati cu mine decit sa am extrem de multe haine, sau sa fie curat in casa.

Aveti grija de nevoile mele.
Ingrijiti-va pe voi insiva. Daca relatia cu voi insiva este buna si eu voi fi fericit.
Ingrijiti-va relatia de cuplu. Nu ma concepeti pentru a ramine impreuna. Resping aceasta povara.
Instruiti-va profesional pe cit posibil inainte de a ma concepe. E dificil sa va cistig atentia cind voi aveti de invatat la vreun examen.

Draga viitor tata, te rog sa fii un sprijin real pentru femeia care m-a nascut, mama mea, dupa ce ma naste. Ea are nevoie de tine ca partener.
Impliniti-va visele singuri. Nu transferati asupra mea visele voastre neimplinite. Nu vreau sa fiu jucaria ta bine ingrijita doar.
E responsabilitatea voastra sa va rezolvati propriile probleme.
Nu ma parentalizati, nu ma violentati fizic si psihologic. Stiu si eu ce inseamna starea de Parinte normativ negativ. Voi avea de tras din cauza ei ca adult si nu imi doresc asta. Nu este responsabilitatea mea ca voi sinteti nefericiti.
Pot sa inteleg unele dispute dintre voi, cu o conditie sa imi explicati ca sint ale voatre si nu ma privesc si daca nu depasesc stadiul de dispute, discutii. Daca sint deja nascut si va am ca parinti, nu va voi ierta foarte usor violentele.
Poate eu vreau sa am alt destin decit al unei rude, deci nu imi dati numele vreunei rude de-a vostre.
Ginditi-va bine inaite de a ma concepe daca aveti inca citiva copii acasa. Ma vreti sigur? O sa aveti cum sa imi faceti fata in asa fel incit sa nu fiti toxici cu mine?
Nu imi faceti vreo sora sau frate daca eu inca nu am implinit 18 luni. Este greu sa fac fata unei asemenea concurente. Nu mai spun ca ma voi simti respins.
Rolul meu nu e sa cresc frati mai mici. Deci abtineti-va sa ma parentalizati.
Lasati-va de o parte Idealul de copil. Nu ma comparati. Eu sint eu si atit.
Draga mama, fa in asa fel incit sa fii sanatoasa la nasterea mea si dupa aceea. Mi-ar fi extrem de greu daca eu as veni pe lume cind tu ai pleca din aceasta lume.
Draga viitoare mama, gindeste-te bine daca ma nasti, in cazul in care ai fost violata, batuta, abuzata de partenerul tau, sub influenta alcoolului sau drogului sau daca si tu erai sub aceeasi influenta, cind m-ai conceput. Acest incident ma va urmari toata viata si imi va produce suferinta.

Dragi viitori parinti cereti ajutor daca aveti probleme psihiatrice/psihologice. Mi-e greu sa le car dupa mine si nu vreau sa fiu cosul vostru de gunoi.
Draga viitoare mama, gindeste-te bine inainte de a ma naste sa fii implinita ca femeie. As dori sa am si un tata, deci datoria ta este sa fii fericita, ca sa pot si eu sa fiu fericit. Nu e rolul meu sa fiu partenerul tau.
Draga viitor tata, doresc sa fii prezent in viata mea nu numai cu partea financiara, ci si cu partea afectiva, educationala.
Faceti in asa fel incit sa imi fiti alaturi mult timp de acum incolo, pina la 18 ani. Nu mi-ar fi foarte usor sa traiesc cu voi bolnavi cronic, sau fara unul dintre voi.
Inchei intrebindu-va : ce e mai criminal sa nu ma nasc, sau sa traiesc intr-o familie toxica, in care voi o sa ma violentati ?
Este mai grav un avort sau un abandon la casa de copii sau la ghena ?
Stiu ca nici o familie nu e Ideala si nu exista parinti Ideali, insa cele de mai sus sint cerinte elementare pentru ca eu sa vin pe lume.

Vreau sa fiti suficient de buni pentru a ma creste.
Multumesc.
Un viitor copil, daca vreti al vostru.
“Sunt oameni care n-au omorat niciodata si cu toate acestea sunt mai cruzi decat asasinii.

Nu pot înţelege de ce este mai glorios să bombardezi un oraş decât să asasinezi pe cineva cu securea.”
Dostoievski 

miercuri, 2 octombrie 2013

Poveste despre prietenii adevarati




Prietenii adevarati..

Poate ca tot timpul cautam ceea ce nu am putut avea. Tatal meu mi-a zis odata, cand eram mic: “Fiule, prietenii se numara pe degetele de la maini si de multe ori, tot iti mai raman degete.” De atunci ma intreb intruna: care or fi adevaratii mei prieteni?
Poate ca trebuie sa nu am incredere in nimeni dintre cei pe care i-am cunoscut? Nu stiu cum sa aflu care sunt adevaratii mei prieteni.
Or fi cei care ma cauta sa iesim impreuna sau cei care ma trezesc cand dorm?
Or fi cei care ma sprijina cand sunt trist sau cei care ma fac sa-mi vad greselile, chiar daca nu-mi sunt pe plac?
Or fi cei care ma felicita de ziua mea de nastere si care sarbatoresc cu mine toata noaptea sau cei care cu un simplu telefon ma fac sa ma simt bine?
Or fi cei care sunt acolo cand am nevoie de ei, sau cei care, in ciuda absentei lor m-au iubit cel mai mult?
Oare sunt cei carora le povestesc despre iubirile mele in secret, sau cei la care fac pe grozavul ca mare cuceritor fara nici un temei?
Cei care imi spun ca totul este bine sau cei care ma contrazic si ma fac sa vad raul?
Cei care imi imprumuta bani cand am nevoie, sau cei care ma refuza stiind cum am de gand sa-i folosesc?
Cei care ma saluta si ma strang in brate cand ma vad sau cei care ma primesc cu un suras si cu o sincera strangere de mana?
Cei care imi raspund la tot ce ii intreb sau cei care, fara sa le-o cer, plang cu mine pentru ce mi s-a intamplat?
Cei care imi spun ca ma iubesc sau cei care, cu un zambet, transmit mai mult decat atat?
Cei cu care nu ma cert niciodata sau cei cu care ma supar cateodata?
Adevarul este ca pot exista o multime de feluri de prieteni; dar eu contez pe cei care, desi cunosc sentimentele mele, gandurile mele, imaginatia mea, bucuriie mele, reusitele si esecurile mele, au incredere in mine si, mai ales, ma accepta asa cum sunt, fara rationamente si reprosuri; care pur si simplu spun… uite, cel de acolo este PRIETENUL meu.

HUMBERTO A. AGUADELO C

Cersetor pentru o zi


Am fost in week-end-ul trecut la un workshop al lui James Ray in San Diego si am trait o experienta foarte interesanta, ca cersetor in centrul orasului San Diego timp de trei ore. Experienta facea parte din workshop-ul respectiv si-am trecut de bunavoie prin acest exercitiu. Interesant ca fiecare din cei 150 participanti a avut o experienta aparte, iar cand am revenit si ni le-am impartasit, am observat cat de mult am avut de invatat din aceasta experienta.. cu totii.
Dar s-o iau cu inceputul: era vremea pranzului si toti eram infometati, asteptand sa vina pauza de masa. Ni s-a cerut insa sa alegem bluze, plovere si pantaloni din teancul de haine rupte de langa scena, apoi sa ne ducem in camerele noastre de hotel sa ne imbracam cu ele, sa ne demachiem si sa incuiem totul de valoare (bani, carti de credit, bijuterii, ceasuri, etc.) in seiful din camera fiecaruia. Cand ne-am intors inapoi in sala, ne-au machiat sa aratam murdari, nespalati, cu parul unsuros si ciufulit.. si ne-am urcat in autocare. Ne uitam unii la altii cat de ciudat aratam si ne amuzam, dar singur nu-ti dadeai seama cum arati. N-am stiut ce va urma, pana cand autocarele s-au oprit in centrul orasului. Ni s-a spus ca va trebui sa rezistam trei ore ca niste cersetori: singuri, daca ne e foame si sete sa ne descurcam cumva, daca avem nevoie de WC sa-l cautam, daca intalnim vre-un alt participant sa ne facem ca nu-l vedem, iar la o anumita ora trebuia sa ne intoarcem in acelasi loc pentru a ne urca in autobuze. Tot ce aveam cu noi era un cartonas cu locul si ora de intalnire si-un numar de telefon in caz de urgenta!
M-a distrat ideea de-a vagabonda, si-asa nu avusesem timp sa vizitez centrul orasului pana atunci si eram curioasa sa-l explorez. Nu mi-a pasat de cum arat, stiam ca eu sunt mai mult decat ce se vede (hainele de cersetor si machiajul), asa ca am pornit vesela pe strazi. Am trecut pe langa un patinoar in aer liber (erau 17 grade C), pe langa un brad frumos impodobit si-am intrat in mall-ul supraetajat. Mi-era sete, asa ca am intrat intr-un Starbucks si-am cerut un pahar cu apa: "Cu ghiata sau fara?" am fost intrebata. "Fara" am raspuns c-un zambet pe fata, gandindu-ma ca si un cersetor poate fi tratat onorabil. Am luat cateva pliculete de zahar brun si-am iesit afara. Cat am baut apa cu zahar (sa-mi mai potoleasca si foamea), m-am plimbat apoi magazinul supraetajat din apropiere. Am constatat acolo cat de preocupati sunt unii oameni de gandurile lor si de ceea ce vor sa faca, incat te fac sa te simti.. invizibil. Mi-am continuat periplul intrand intr-un magazin de antichitati. Vazandu-ma ca ma uit cu interes la mobila, un vanzator a venit sa ma bage in seama. I-am pus intrebari despre piesa de mobilier langa care stateam (19.000$), despre magazin, mi-a raspuns foarte amabil - vorbea ca un cunoscator. Cand m-am intors sa plec, m-a facut atenta ca am o gaura in plover spre spate,
"-Stiati?" m-a intrebat.
Cand i-am spus ca stiu, a continuat
"- sper ca nu v-ati lovit".
Interesant cum vorbea, nu ma asteptam la atata respect. Am continuat apoi sa merg pe strazi si trecand pe langa un cersetor adevarat, acesta mi-a cerut 20$! I-am raspuns ca n-am, m-a bufnit rasul si mi-am continuat drumul. Nedorind sa ma departez prea tare, m- am intors spre mall. Trecusera aproape doua ore, incepeam sa simt oboseala, cand dau cu ochii de "restrooms" (WC). Oups, chiar aveam nevoie! Cand ma spalam pe maini, ma uit in oglinda si vad fata aceea obosita, murdara, parul cleios.. ciudat.. ca cat ma uitam mai mult la mine, cu atat incepeam sa ma simt din ce in ce mai tare colpesita de situatie.. cand dintr-o data realizez ca se aude muzica.. Gingle bells, gingle belles.. incep sa dansez si-mi revine starea de buna dispozitie.. Imi continui periplul si intru la departamentul de bijuterii al unui magazin luxos. Apare si vanzatoarea, cu zambetul pe buze, ma intreba ce fac, de unde sunt, imi spune ca are si bijuterii de 19.000$.. si dintr-odata ma face curioasa:
"- pot sa le vad si eu?".
"- Sigur", si da sa descuie capacul de sticla al suportului.
Eu spun..
"- nu-i nevoie"..
ea insista. Imi arata un inel de diamant de 10.000$ si insista sa-l probez. Un zambet imi apare in coltul gurii, ma conformez. Apoi imi spune
"- asta-i numai de 6000$, incearca-l si pe asta".
I-am multumit apoi si-am plecat mai departe. La intoarcere, incepe sa ploua.. tare. Stiam ca nu resist bine la frig, la ploaie nici atat, dar daca-i bal.. bal sa fie! Aveam un plover subtire cu gaurele, ies in ploaie sa trec in partea cealalta si-mi mut atentia de la frig si picaturile de ploaie .. spre locul catre care ma-ndreptam. Intreb oamenii cat e ceasul, imi raspund politicos. Trec pe langa un barbat care se uita la mine cu mila, altul mai incolo.. sa fixeaza curios, altul insfaca din pizza lui cu pofta uitandu-se la mine.. nu-mi pasa. Parca nici nu mai parea asa de frig. Continui sa ma apropii de locul unde-ar trebui sa vina autobuzul, vad alti participanti chirciti pe jos, privind spre pamant.
In fine, ne adunam cu totii si ne intoarcem la hotel. Avem 5 minute sa mergem in camere ne schimbam si sa revenim pentru a ne impartasi ce-am invatat fiecare.
Unuia i-a fost atat de jena de cum arata, incat ca n-a intrat nicaieri, s-a ferit de oameni, chiar a fost alungat de pe scarile pe unde se aciuise de ploaie. Alta a cerut bani.. si-a primit, asa ca si- a cumparat de mancare: cere.. si ti se va da! Altcineva a primit bani, dar nu i-a luat, realizand apoi ca a primi/ a accepta este de fapt o forma de a recunoaste bunatatea celuilalt, care-ti da cu draga inima! Ascultand ce-au invatat ceilalti din aceasta experienta, prind curaj si ma ridic si eu in picioare sa vorbesc:
"- Eu am realizat ca nu hainele, machiajul conteaza, ci felul in care te prezinti in fata celorlalti.. ca atitudine` a€“ si-am dat exemplul cu inelele de diamant.
"- Pari suprinsa" imi raspunde James Ray,
"- Ce-ai invatat din asta?". Imediat imi trece prin cap un gand si-l exprim cu voce tare:
"- Ca valorez mai mult decat cred!",
"- Decat credeai" raspunde el.
Gandindu-ma la paharul de apa continui:
"- cere si ti se va da!" (am invatat astfel despre cat de bine e sa ceri, trebuie doar sa ai curajul).
O tipa de langa mine ma-ntreaba:
"- Si nu ti-a cerut bani pentru paharul de plastic? Nu-mi vine sa cred!"
Am mai invatat, dar nu le-am mai spus, ca ce ai nevoie iti apare exact la momentul potrivit, trebuie doar sa fii atent: muzica de sarbatori cand aveam nevoie sa ma-nviorez, WC-ul a aparut exact cand trebuia, orologiul cand trebuia sa aflu cat e ceasul. Cu cat esti mai atent la ce ti se intampla in acel moment, si-ti muti atentia spre altceva daca nu-ti place cum te simti (frigul, de ex.).. cu atat te ajuti singur sa nu cazi in spirala descendenta care-ti afecteaza si moralul.. iar ceilalti actioneaza in consecinta (ca o oglinda a propriului comportament).