miercuri, 27 martie 2013

Pilda despre crearea femeii


Dumnezeu creand femeia, muncea tarziu in cea de a sasea zi. La Dansul a venit un inger si l-a intrebat: “De ce pierzi atata timp pentru lucrul asta?
“Dumnezeu i-a raspuns: “Uita-te la toate detaliile pe care trebuie sa le respect pentru a o face. Ea trebuie sa se spele usor, dar sa nu fie din plastic, sa aiba mai mult de 200 de parti care se misca si in acelasi timp sa fie gratioasa.
Trebuie sa se poata vindeca cand este bolnava; sa poata sa munceasca cate 18 ore pe zi. Ea trebuie sa aiba doar doua maini, dar cu ele sa poata cuprinde mai multi copii deodata si sa ii poata imbratisa in asa fel incat sa le treaca orice durere.”Ingerul a ramas impresionat:
“Este un model standard? Asta e imposibil! Prea multa munca pentru o zi. Lasa pe maine.”
“Nu” a zis Dumnezeu, “o voi termina azi si ea va fi preferata mea.
“Ingerul s-a apropiat si a atins-o: “Doamne, dar e asa de fina!”
“Da, este fina, dar de asemenea am facut-o si foarte puternica. Nici nu poti sa-ti imaginezi cate poate sa suporte si sa invinga. Arata fragila, dar in ea se ascunde o putere imensa.”
“Poate sa gandeasca?” – a intrebat ingerul.
Dumnezeu a raspuns: “Ea poate nu numai sa gandeasca, dar si sa convinga.”
Ingerul a atins obrazul femeii: “Doamne, se pare ca are undeva un defect- are obrazul ud.”
“Nu, nu este defecta,”- l-a corectat Dumnezeu- “acestea sunt lacrimi.”
“Pentru ce sunt ele?” – a intrebat ingerul.
“Prin ele isi exprima tristetea, dragostea, singuratatea, suferinta si mandria.”
Ingerul era cu adevarat impresionat: “Doamne, esti un geniu! Te-ai gandit la toate. Femeia este cu adevarat uimitoare.”
“O, da!” – a spus Dumnezeu. “Ea are puteri cu care poate sa uimeasca barbatul. Ea poate sa rada, atunci cand ii vine sa planga. Ea poate sa zambeasca, atunci cand este speriata. Ea o sa ajute pe altul, atunci cand ea insasi are nevoie de ajutor. O singura privire de a ei poate face ceea ce nici unui barbat nu-i sta in putere…”
Ingerul nu putea scoate nici un cuvant si o privea uluit.
Atunci Dumnezeu a oftat: “Numai ca un lucru la ea nu este in regula. Un singur neajuns, pe care daca ea nu o sa-l corecteze, poate sa-i strice viata.”
“Care este acesta?” intreba ingerul.
“Ea nu-si cunoaste valoarea…”

Scrisoarea lui Charlie Chaplin pentru fiica sa..



“Fetita mea!

Acum este noapte. Noaptea de Craciun. Toti soldatii inarmati din mica mea cetate au adormit. Fratele tau si sora ta dorm. Chiar si mama ta doarme. Aproape ca nu am trezit puisorii adormiti, cand m-am pornit in camera asta semi luminata. Cat esti de departe de mine! Si sa orbesc daca nu vad imaginea ta in fata ochilor mei tot timpul. Portretul tau sta aici pe masa si aici, in inima mea. Dar unde esti tu? Acolo, in Parisul de poveste, dansezi pe mareata scena teatrala de pe Champs-Élysées. Stiu asta prea bine si totusi mi se pare ca aud pasii tai in linistea noptii, vad ochii tai, care stralucesc ca stelele pe cerul de iarna.

Aud cum interpretezi in spectacolul de Craciun rolul frumoasei persiene inrobita de hanul tatar. Fii o frumoasa si danseaza! Fii o stea si straluceste! Dar daca extazul si multumirile publicului te vor imbata, daca mireasma florilor te vor ameti, aseaza-te in colt si citeste scrisoarea mea, asculta-ti glasul inimii. Sunt tatal tau, Geraldine! Eu, Charlie, Charlie Chaplin! Stii tu, oare cate nopti am stat langa patul tau cand erai mica si iti povesteam basme despre frumoasa adormita, despre dragonul care nu doarme niciodata? Si cand somnul imi biruia ochii batrani radeam de el si ii ziceam: “Pleaca! Somnul meu e tesut din visurile fiicei mele!”

Ti-am vazut visurile, Geraldine, ti-am vazut viitorul, ziua ta de azi. Am vazut o fata dansand pe scena, o zana alunecand pe cer. Auzeam cum vorbea publicul: “Vedeti fata aceasta? Este fiica unui bufon batran. Mai tineti minte? Il chema Charlie.” Da, eu sunt Charlie! Sunt acel bufon batran! Astazi este randul tau. Danseaza! Eu am dansat in pantaloni rupti, largi, dar tu dansezi in costum de matase de printesa. Aceste dansuri si furtuna de aplauze te vor inalta la cer. Zboara! Zboara acolo! Dar coboara si pe pamant! Trebuie sa vezi viata oamenilor, viata dansatorilor de pe strada, care danseaza tremurand de frig si de foame. Eu am fost ca ei, Geraldine. In acele nopti magice cand tu adormeai leganata de povestile mele, eu stateam treaz.

Ma uitam la fata ta, ascultam bataile inimii tale si ma intrebam: “Charlie, oare acest pisicut intr-o zi te va recunoaste?” Nu mai stii, Geraldine. Multe povesti ti-am spus in acele nopti indepartate, dar poveste mea – niciodata. Dar ea este interesanta. Este despre bufonul flamand, care canta si dansa in cartierele sarace ale Londrei si pe urma strangea pentru binefaceri. Iata-o, povestea mea! Am cunoscut si foamea si ce inseamna sa nu ai un acoperis deasupra capului. Mai mult decat atat, am simtit durerea umilitoare a mascariciului hoinar, in pieptul caruia se framanta un ocean de mandrie; si aceasta mandrie era ranita dureros de monedele aruncate. Si totusi sunt viu, asa ca sa lasam asta.

Mai bine sa vorbim despre tine. Dupa numele tau – Geraldine – urmeaza familia mea – Chaplin. Cu aceasta familie, mai bine de 40 de ani am amuzat oamenii. Dar eu am plans mai mult decat au ras ei. Geraldine, in lumea in care traiesti, exista nu numai dansuri si muzica! La miezul noptii, cand iesi din sala imensa, poti sa uiti de admiratorii bogati, dar nu uita sa intrebi de soferul taxiului, care te va duce acasa, de sotia sa. Si daca este insarcinata si nu au bani de scutece pentru viitorul copil, pune-i niste bani in buzunar. Am dat ordin la banca sa-ti plateasca aceste cheltuieli. Dar celorlalti plateste-le exact cat le datorezi. Din cand in cand mergi cu metroul sau cu autobuzul, mergi pe jos si cunoaste orasul.

Priveste mai atent la oameni! Uita-te la vaduve si copii orfani. Macar o data pe zi vorbeste-ti asa: “Sunt la fel ca ei”. Da, esti una cu ei, fetita mea! Mai mult decat atat. Arta, inainte sa dea aripi omului, ca el sa zboare in sus, ii rupe picioarele. Si daca va veni ziua cand te vei simti mai presus decat publicul, paraseste scena imediat. Cu primul taxi mergi prin periferiile Parisului. Il stiu foarte bine! Acolo vei vedea multe dansatoare ca tine, poate chiar mai frumoase, mai gratioase, cu mai multa mandrie. Acolo nu va fi nici urma de reflectoarele orbitoare ale teatrului tau. Reflector pentru dansele este luna.

Uita-te bine! Nu danseaza ele mai bine decat tine? Recunoaste, fetita mea! Intotdeauna se va gasi acela care danseaza, joaca mai bine decat tine! Si tine minte: in familia lui Charlie nu a fost nici unul care sa fi certat soferul de taxi sau sa rada de saracii care locuiesc pe malurile Senei. Eu voi muri, iar tu vei trai. Vreau ca tu niciodata sa nu stii ce e aceea saracie. Cu aceasta scrisoare iti trimit o carte de cecuri, pentru ca tu sa poti cheltui cat iti doresti. Dar cand vei cheltui doi franci sa nu uiti ca al treilea nu e al tau. El trebuie sa ii apartina unui necunoscut care are nevoie de dansul. Iar tu vei gasi repede unul. Trebuie numai sa vrei sa-i vezi pe acesti saraci necunoscuti si ii vei intalni oriunde. Vorbesc cu tine despre bani, deoarece le-am cunoscut puterea demonica. Am petrecut foarte mult timp la circ si tot timpul imi faceam griji pentru echilibristi.

Si trebuie sa-ti spun ca oamenii cad cel mai des pe pamantul tare, mai des decat echilibristii de pe sarma. Poate la vreo petrecere selecta te va orbi stralucirea vreunui diamant. In acel moment el va deveni acea sarma periculoasa si caderea este inevitabila. Poate, intr-o buna zi, o sa te cucereasca chipul frumos al unui print. In acea zi vei deveni un echilibrist lipsit de experienta, iar acestia cad de fiecare data. Nu iti vinde inima pentru aur si bijuterii. Afla ca cel mai mare diamant este soarele. Din fericire el straluceste pentru toti. Cand va veni vremea si te vei indragosti, iubeste acea persoana din toata inima. I-am spus mamei tale sa-ti scrie despre asta. Ea intelege dragostea mai mult decat mine si e mai bine ca ea sa discute despre acest lucru cu tine. Munca iti este grea, stiu asta.

Corpul iti este acoperit de o bucata de matase. Pentru arta poti sa apari pe scena si dezbracat, dar sa te intorci de acolo trebuie nu numai sa fii imbracat, dar si mai curat. Sunt batran si poate, cuvintele mele suna amuzant. Dar, dupa mine, trupul tau dezgolit trebuie sa apartina numai celui care iti iubeste sufletul dezgolit. Nu este grav, daca parerea ta in aceasta privinta este veche de zece ani, adica apartine timpului trecut. Nu-ti fie frica, acesti zece ani nu te vor imbatrani. Dar oricum nu ar fi, vreau ca tu sa fii ultimul om care va deveni locuitor al insulei goilor. Stiu ca tatii si copiii duc o lupta vesnica. Lupta cu mine, cu gandurile mele, fetita mea! Nu iubesc copiii ascultatori. Si cum nu au cazut lacrimi din ochii mei pe aceasta scrisoare, vreau sa cred, ca aceasta noapte de Craciun este noaptea minunilor.

Imi doresc sa se intample o minune si tu sa intelegi cu adevarat ce am vrut sa-ti spun. Charlie a imbatranit, Geraldine. Mai devreme sau mai tarziu in loc de rochia alba de scena va trebui sa imbraci vesminte de doliu ca sa vii la mormantul meu. Acum nu vreau sa te intristez. Dar din vreme in vreme uita-te in oglinda – acolo vei vedea trasaturile mele. In venele tale curge sangele meu. Chiar si atunci cand sangele se va opri in vasele mele, vreau ca tu sa nu il uiti pe tatal tau. Nu am fost un inger, dar intotdeauna am incercat sa fiu om. Incearca si tu.

Te sarut, Geraldine.

Al tau, Charlie
Decembrie 1965”

Preluare: nuaisacrezi.ro

Poveste cu haz...:)


Eram fericit. Eram impreuna cu prietena mea de peste un an, asa ca ne-am hotarat sa ne casatorim. 
Parintii mei ne-au ajutat in toate privintele, prietenii m-au incurajat, iar prietena? 
Era un vis! 
Era un singur lucru care nu-mi dadea pace, chiar deloc, si acela era viitoarea soacra.
Era o femeie de cariera, desteapta, dar in primul rand frumoasa si sexi, care cateodata flirta cu mine, chiar pe fata, si ma facea sa ma simt prost.
Intr-o zi, m-a sunat si m-a chemat pe la ea, sa verific invitatiile. Asa ca m-am dus.
Era singura si cand am ajuns, mi-a soptit ca in curand am sa ma casatoresc si ca avea sentimente si dorinte fata de mine pe care nu le putea trece cu vederea.
Asa ca inainte de a ma casatori si a imi dedica viata fiicei ei, ea vrea sa faca dragoste cu mine numai o data..
Ce puteam spune? Eram socat si nu puteam spune un cuvant.
Ea a mai adaugat ca se va duce in dormitor si daca ma simt in stare....sa ma duc si eu.
Priveam fermecatorul ei corp cum se indeparta de mine.
Am stat pironit un moment, iar apoi m-am intors si m-am indreptat spre usa de la intrare... am deschis-o si am iesit afara.
Acolo, sotul ei (viitorul meu socru) statea afara cu pusca in mana si cu lacrimi in ochi, m-a imbratisat si mi-a zis ca sunt foarte fericiti, ca am trecut micul lor test. Nu-si puteau dori un alt barbat pentru fata lor: "Bun venit in familie".
Atunci mi s-au inmuiat picioarele si am mai invatat inca o lectie importanta: tine-ti tot timpul prezervativele in masina.

marți, 26 martie 2013

O poveste despre invidie





A fost odată ca niciodată, o ţară îndepărtată, aflată în inima unor munţi înalţi şi de nestrăbătut. Locuitorii acestei ţări nu prea interacţionau cu alţi oameni şi vorbeau o limbă a lor, pe când restul lumii vorbea încă o limbă comună… În această ţară nu existau oglinzi, iar apele erau atât de tulburi încât degeaba te-ai fi privit în ele, singura sursă de apă de băut fiind o fântână adâncă, ce nu reflecta niciun chip. În această ţară trăia o fată, fiică a unui păstor, o fată bună şi blândă.

De mic copil, tatăl ei o ţinuse închisă în curtea casei, nelăsând să vadă pe nimeni. Mama fetei murise la naşterea acesteia, aşa că singurul chip pe care ochii fetei îl văzuseră şi pe care mintea ei şi-l amintea era tatăl său, care era un bătrân tăcut şi cumpătat, care pleca în fiecare dimineaţă cu oile, întorcându-se seara.

- Să ai grijă, fata mea, îi zicea tatăl înainte de plecare, nu vorbi cu nimeni şi nu te arăta nimănui, căci cei care inima nu ţi-o cunosc, nu te vor privi bine. Fata îl asculta întocmai, şi, de câte ori trecea un trecător, se ascundea în odaia din fundul casei.

Aşa crescuse fata neştiind de lume şi de compania copiilor, cu poveştile rare spuse de tatăl său, până împlini otsprezece primăveri. Atunci, o urgie se abătu asupra poporului său, iar majoritatea oamenilor începură a suferi de friguri. Tatăl fetei nu scăpă nici el şi, după şapte nopţi de chin, se stinse… Fata rămase de atunci singură. Nu sunt cuvinte să descrie tristeţea simţită de biata copilă după moartea părintelui său, darămite că rămăsese să aibă grijă singură şi de casă şi de oi. Dar iată că oile fugiră care încotro, iar fata hotărî să plece în lume să-şi caute norocul. Îşi pregăti câteva lucruşoare în bocceluţă şi porni la drum…

Trecând printr-o pădure, găsi o căsuţă în care locuia un pădurar împreună cu familia lui. Fata bătu la uşă, dorind să ceară adăpost pe timp de noapte. Îi deschise o fată de vârsta sa. Era foarte frumoasă, iar în frunte avea un opal. Când o văzu pe fiica de cioban, strâmbă din nas şi o întrebă ce doreşte.

- Doresc adăpost şi hrană, căci am rămas orfană şi am pornit în lume să-mi întâmpin soarta…

- Dacă-i aşa, stai la uşă până se întoarce tata, îi răspunse fata pădurarului, şi va vedea el ce-i de făcut. Zicând acestea, îi trânti uşa în nas, lăsând-o pe fata cu haine zdrenţuite afară în frig. Când veni pădurarul cu fiii săi, nu o primi nici el mai bine. I se dădu de mâncare un terci vechi şi fu lăsată să se culce pe nişte paie umede. La ziuă, pădurarul o scoase afară şi închise poarta. Fata era totuşi foarte recunoscătoare pentru adăpostul ce-l primise, însă era foarte nedumerită de purtarea pădurarului.

Trecură ani şi ani, iar fata era tot pe drumuri. Crescuse şi câştigase ceva bani, însă purtarea oamenilor faţă de ea nu se schimbase. Fata îi invidia pe toţi cei pe care îi întâlnea, de la prinţi, la vagabonzi de felul ei. Toţi aveau câte o piatră strălucitoare în frunte, după cum erau făcuţi oamenii în ţărişoara aceea izolată de restul lumii. Toţi cei care o întâlneau şi o vedeau de aproape, păreau mai întâi miraţi, apoi o priveau cu ură şi nu-i vorbeau. Fata nu fu aşa de mâhnită şi mirată la început, deoarece oamenii nu erau de felul lor prea vorbăreţi, însă, odată cu trecerea timpului, începu ea însăşi să se urască şi să se considere nedemnă de privirile oamenilor.

- De ce, mamă-natură, plângea ea nopţile privind spre cer, de ce mi-ai dat un chip atât de slut încât oamenii nu mă pot privi? De ce mi-ai dat cea mai urâtă piatră de opal, încât oamenii mă privesc doar pieziş?

Cum ura de sine îi creştea tot mai mult, fata hotărî să-şi pună capăt zilelor. Porni spre munţi, hotărâtă să-şi piardă între stânci trupul hidos, astfel încât nimeni să nu-l mai vadă vreodată. Merse zece zile şi zece nopţi, până ajunse în vârful celui mai înalt munte. Acolo descoperi un izvor, şi, aplecându-se să bea pentru ultima dată apă, îşi văzu pentru întâia oară chipul. Atunci înţelese fata de ce o urau oamenii: nu din cauza faptului că era urâtă! De aceea o ţinuse tatăl său închisă în casă, fiindcă ştiuse ce se va întâmpla. Fata avea doi ochi mari, frumoşi şi verzi ca smaraldele şi un păr lung, mătăsos…

- De aceea se urăsc oamenii şi sunt invidioşi…, îşi spuse ea, pentru că văd numai pietrele scumpe din frunţile altora, şi nu pot să le vadă pe ale lor, care sunt la fel de frumoase…."


Iulia Boşcănean 

Poveste umoristica



O profesoara a cerut clasei sale de elevi sa isi intrebe fiecare parintii care este cea mai relevanta poveste a familiei sale si care are o morala la sfarsit, iar apoi urmand ca a doua zi fiecare dintre ei sa spuna povestea in clasa.

 A doua zi, in ora respectiva, Cristian a dat urmatorul exemplu:
- Tatal meu este fermier si crestem gaini. Intr-o zi am mers la piata cu o gramada de oua asezate intr-un cos de nuiele impletite, cos asezat pe scaunul din fata al camionului. La un moment dat camionul a lovit o groapa iar cosul a cazut de pe scaun si toate ouale s-au spart. Morala povestirii este sa nu iti pui niciodata toate ouale intr-un singur cos.
- Foarte bine ! - spuse profesoara.
Urmatoarea a fost Maria care incepuse sa povesteasca:
- Si noi suntem fermieri. Aveam 20 de oua care trebuiau sa fie clocite dar numai 10 puisori au iesit. Morala este sa nu iti numeri gainile inainte de a fi clocite ouale.
- Foarte bine ! - replica din nou profesoara, multumita de ce auzise pana aici.
Urmatorul a fost Nelutu care a inceput si el povestea sa:
- Tatal meu mi-a povestit despre matusa Ana... Matusa Ana era inginer de aviatie in razboi iar avionul ei a fost lovit. A trebuit sa aterizeze fortat pe teritoriul inamic si tot ce avea la ea era o sticla de palinca,o pusca si o sabie.
- Continua, spune profesoara intrigata.
- Matusa Ana a baut toata palinca pentru a se pregati...apoi a aterizat in mijlocul a 100 de
soldati inamici. Ea a omorat 70 dintre ei cu mitraliera pana s-au terminat gloantele. Apoi a mai omorat 20 cu sabia pana lama s-a tocit. Pe ultimii 10 i-a omorat cu mainile goale.
- Dumnezeule mare, spune profesoara ingrozita, si care ti-a zis tatal tau ca este
morala?
- Stai departe de matusa Ana cand e beata!..

Poveste cu morala


Era un sat mereu atacat de mistreti. In fiecare zi vierii salbatici intrau in sat si faceau mare taraboi cautandu-si hrana. Satenii au incercat diferite moduri de a-i vina si a-i indeparta dar fara prea mult noroc. Intr-o zi veni un intelept sa-l sfatuiasca pe mai marele satului. Acesta a spus satenilor sa-i asculte cu mare atentie sfaturile si instructiunile. 
Inteleptul le-a spus satenilor sa-si adune mancarea din toate gospodariile si sa o puna in mijlocul unui camp gol. Ei au ascultat sfatul si au vazut sute de mistreti apropiindu-se de locul unde au depozitat acestia mancarea. Mistretii au fost ingrijoati initial, dar o data ce au luat o ingititura, au prins curaj si s-au intors in zilele urmatoare. In fiecare yi satenii puneau tot mai multa mancare, iar mistretii veneau acolo sa manance. Dupa un timp inteleptul le-a spus oamenilor sa ridice 4 stalpi mari in colturile campului. Mistretii erau prea ocupati sa manance si n-au observat.
Dupa cateva saptamani mistretii deja aveau obiceoul de a veni sa manance mancarea pusa de sateni. Inteleptul a pus apoi oamenii sa imprejmuiasca cu un gard campul si sa faca apoi o poarta mare pe unde sa poata intra mistretii sa manance. In cele din urma satenii au reusit sa faca gardul si au inchis poarta prinzand inauntru mistretii. Mistretii fusesera invinsi la final.

Morala - Obiceiurile pot fi dezvoltate cu usurinta si dificil de descotorosit.
Mistretii au fost prinsi datorita lacomiei lor de a obtine hrana fara prea mult efort. Ei au devenit asa de increzatori si s-au complacut in situatia asta.

Nici nu si-au dat seama ca sunt prinsi in cursa.

Majoritatea dintre noi suntem asemeni mistretilor, deoarece devenim la fel de increzatori in ocupatiile si afacerile noastre, dar nu ne dam seama ca intr-un fel sau altl cadem si noi in capcana. Cautam mai mult siguranta decat libertatea.

BARELE DE LA PERDEA


Poveste adevarata...
O femeie recent divortata isi petrecu prima zi impachetandu-si lucrurile in cutii si valize. A doua zi, a venit un camion si a incarcat totul, inclusiv mobila. A treia zi, s-a asezat pe jos, in sufrageria goala, a pus muzica in surdina, a asezat doua luminari, doua kile de creveti, o farfurie de icre si o sticla de vin alb pus la gheata.
Cand a terminat de mancat, a demontat toate barele de la perdelele din fiecare camera, le-a scos capacele laterale, a indesat inauntru icrele si crevetii care ii ramasesera, a pus capacele la loc si a asezat din nou barele la geamuri.
Reintors, fostul sot s-a mutat cu amanta si cu noua lui mobila. La inceput, totul a fost perfect. Insa, in curand, incet, incet, casa a inceput sa puta. Au incercat de toate: au facut curatenie, au aerisit, au revizuit gurile de ventilatie pentru eventualitatea ca s-ar pute gasi soareci morti inauntru, au spalat covoarele... In fiecare coltisor de casa au pus deodorante electrice, au golit zeci de butelii de spray. Au cheltui o gramada de bani sa schimbe, dar nimic nu functiona.
Nimeni nu le mai venea in vizita, angajatii refuzau sa lucreze, pana si fata care facea curatenie in casa i-a abandonat. Disperati, fostul sot si amanta, au hotarit sa se mute. Dupa o luna, inca nu gasisera pe nimeni dispus sa cumpere casa. Cei de la agentiile imobiliare nici nu mai raspundeau la telefon. In final au cumparat o casa noua.
Intr-o zi, fosta sotie il suna ca sa stabileasca detaliile divortului si, in treacat, il intreaba cum o mai duce. El raspunde ca vinde casa, fara insa sa-i dea vreo explicatie. Ea il asculta calma, apoi ii zice ca o sa vorbeasca cu avocatul, sa vada cum ar putea face sa cumpere ea casa. Presupunand ca n-are nici o idee despre adevaratul motiv pentru care o vinde, barbatul ii propune a zecea parte din pretul real al locuintei, ca sa scape cat mai repede. Femeia accepta si, in citeva ore, avocatul ii aduce actele la semnat.
O saptamina mai tarziu, barbatul si amanta se oprira la poarta casei, observand surazatori cum muncitorii le impachetau lucrurile si le urcau in camion. Totul, inclusiv barele de la perdele...

IMI PLAC ISTORIILE CU FINAL FERICIT, TIE NU?

German Dehesa spunea astfel: " Noi, barbatii, ar trebui sa intelegem ca femeile sint invincibile, imparabile si de neintrecut ".

miercuri, 20 martie 2013

Despre conflicte..



Intr-o dupa-amiaza, intr-un tren suburban din Tokyo, s-a suit un muncitor masiv, beat, cu un aer agresiv, si care a inceput sa injure pasagerii. La un moment dat chiar a impins o tanara care a cazut peste un cuplu in varsta. Lumea, terorizata, nu stia cum sa reactioneze.

In momentul in care muncitorul se pregatea de urmatoarea miscare, cineva l-a strigat pe un ton vesel:
- "Hei, vino incoace!".
- "De ce, naiba sa te ia!, as vorbi cu tine?!" i-a raspuns muncitorul pe un ton beligerant.
- "Ce ai baut?" a continuat cu o voce vesela batranul privindu-l in ochi.
- "Am baut sake si nu e treaba ta!" a replicat muncitorul.
- "O, minunat!" a continuat batranul. "Stii, in fiecare seara, eu si sotia mea incalzim o sticluta de sake, iesim in gradina si ne bucuram de florile si arbustii pe care ii avem."
- "Da, si mie imi plac florile si arbustii." a spus muncitorul cu o voce inmuiata si cu pumnii desclestati.
- "Sunt sigur ca ai o sotie minunata." a continuat batranul.
- "Sotia mea m-a parasit...", a inceput sa se confeseze muncitorul, povestindu-i batranului despre viata sa, despre serviciu si, in acelasi timp, simtindu-se rusinat de comportamentul pe care il avusese.

In Aikido se spune ca cel care se gandeste la lupta isi rupe legatura cu Universul. Iar atunci cand cineva incearca sa ii domine pe ceilalti, acel om e deja invins. E mai bine ca un conflict sa fie rezolvat decat sa escaladeze.

Despre Feed back...




Un inginer urma sa prezinte munca de cateva luni a echipei sale vice-presedintelui pentru dezvoltare de produse al unei companii de software. Oamenii care muncisera de dimineata pana seara la proiect participau si ei la intalnire si se simteau mandri ca rezultatul muncii lor sustinute avea sa fie prezentat.

Imediat ce inginerul a terminat prezentarea, vice-presedintele l-a intrebat pe un ton sarcastic:
- "De cat timp ai terminat facultatea? Specificatiile astea sunt ridicole. Nu au nicio sansa sa treaca mai departe de biroul meu."

Pana la sfarsitul intalnirii, inginerul, extrem de jenat si complet dezamagit, nu a mai scos niciun sunet. Oamenii din echipa lui au facut unele observatii plapande - si chiar unele ostile - la adresa vice-presedintelui, dar, in final, au plecat cu totii simtindu-se umiliti.

In urmatoarele doua saptamani inginerul a continuat sa fie obsedat de cuvintele vice-presedintelui. Deprimat, omul se gandea ca nu va mai primi vreodata vreun proiect de amploare in cadrul companiei si chiar se decisese sa isi dea demisia.

In cele din urma, inginerul s-a dus la vice-presedinte si i-a amintit acestuia de intalnire, de cuvintele critice si de efectul lor demoralizator asupra sa si a intregii echipe. Apoi a continuat:
- "Stiti, nu am reusit sa inteleg ce ati urmarit de fapt. Presupun ca nu ati vrut doar sa ma faceti de ras si ca ati avut si un alt scop in minte."

Vice-presedintele a fost de-a dreptul socat. Nu i-a trecut prin minte ca remarca lui a avut un efect atat de devastator. De fapt, chiar credea ca acel software este de fapt promitator, dar mai este de lucru la el. Nu a avut deloc intentia sa jigneasca pe cineva. Asa ca, intelegand ce se intamplase, si-a cerut scuze.

marți, 19 martie 2013

Dacă vrei să transformi lumea… iubeşte o femeie



Dacă vrei să transformi lumea… iubeşte o femeie – iubeşte-o cu adevărat! Găseşte-o pe cea care îţi cheamă sufletul, nu opţiunea raţională. Aruncă-ţi lista de preferinţe, doar aşează-ţi urechea pe inima ei şi ascultă. Ascultă numele, rugăciunile, cântecele tuturor creaturilor [...] Ascultă cântecul lor nostalgic urcând înapoi spre Cel care le-a dat viaţă. Dacă încă nu ai auzit şi numele tău, înseamnă că nu ai ascultat suficient. Dacă ochii tăi nu s-au umplut de lacrimi, dacă nu te-ai închinat la picioarele ei, înseamnă că nu te-ai întristat niciodată fiind aproape de a o pierde…
Dacă vrei să transformi lumea… iubeşte o femeie – o singură femeie, dincolo de tine însuţi, dincolo de dorinţă şi raţiune, dincolo de preferinţele tale masculine pentru tinereţe, frumuseţe şi varietate şi dincolo de conceptele tale superficiale despre libertate. Ne-au fost date atâtea opţiuni încât am uitat că adevărata eliberare vine din verticalitatea în chiar centrul ardent al sufletului şi din topirea rezistenţei noastre în faţa iubirii. Nu există decât unica Zeiţă. Priveşte în ochii ei şi vezi – vezi cu adevărat dacă ea este cea care te străfulgeră din cap până-n picioare. Dacă nu, pleacă! Chiar acum. Nu pierde timpul “încercând”! Să ştii că decizia ta nu e din cauza felului în care este ea, deoarece în esenţă nu este vorba despre “cu cine”, ci “când” alegem să ne abandonăm.
Dacă vrei să transformi lumea… iubeşte o femeie! Iubeşte-o pe viaţă – dincolo de frica ta de moarte, dincolo de frica de a fi manipulat de Mama din capul tău. Nu-i spune că eşti gata să mori pentru ea, spune-i că eşti gata să TRĂIEŞTI cu ea, să plantezi copaci împreună cu ea şi să-i priviţi crescând. Fii eroul ei spunându-i cât de frumoasă este în maiestuoasa ei vulnerabilitate, ajutând-o să-şi amintească în fiecare zi că ea este Zeiţă, prin adoraţia şi devoţiunea ta. Dacă vrei să transformi lumea… iubeşte o femeie în toate faţetele ei, prin toate anotimpurile ei, iar ea îţi va vindeca dualitatea minţii şi jumătatea de inimă care menţin separarea dintre Spiritul şi trupul tău – care te menţin un singuratic mereu căutând în afara ta Însuţi, ceva care să dea sens vieţii tale.
Bărbatul nu mai are nevoie de opţiuni. Ceea ce bărbatul are cu adevărat nevoie este Femeia, Calea Femininului, a Răbdării şi Compasiunii, a non-căutării, a non-acţiunii, a respiraţiei într-un singur loc şi a cufundării în adânc a rădăcinilor suficient de puternice pentru a ţine laolaltă Pământul atunci când planeta albastră îşi scutură cimentul şi oţelul de pe suprafaţa sa. Dacă vrei să transformi lumea… iubeşte o femeie, o singură femeie! Iubeşte-o şi protejeaz-o ca şi cum ea ar fi ultimul potir sacru. Iubeşte-o prin frica ei de abandon pe care ea o întreţine pentru întreaga umanitate. Nu, rana nu este doar a ei să o vindece. Nu, ea nu este slabă în codependenţa ei.
Dacă vrei să transformi lumea… iubeşte o femeie până la capăt, până când ea va crede în tine, până când instinctele ei, viziunile ei, vocea ei, arta ei, pasiunea ei, sălbăticia ei se reîntorc la ea – până când ea devine o adevărată forţă a iubirii, mai puternică decât toţi demonii mediei politice care urmăresc să o devalorizeze şi să o distrugă.
Dacă vrei să transformi lumea, renunţă la cauzele tale aparent măreţe, la armele şi semnele tale de protest. Renunţă la războiul lăuntric, la mânia ta îndreptăţită şi iubeşte o femeie, dincolo de străduinţa ta pentru măreţie, dincolo de căutarea tenace a iluminării.
Dacă vrei să transformi lumea… iubeşte o femeie până în profunzimile umbrei tale, până la cele mai înalte tărâmuri ale Fiinţei tale, înapoi la Grădina unde ai întâlnit-o prima oară, la poarta tărâmului de curcubeu unde aţi pătruns împreună ca Lumină, ca Unul, până la punctul fără de întoarcere, până la sfârşiturile şi începutul unui nou Pământ….
Drumuri catre tine-Sursa.

Clipa magica..



În fiecare zi – împreună cu soarele – Dumnezeu ne oferă o clipă în care e posibil să schimbăm tot ce ne face nefericiţi. Iar în fiecare zi pretindem că nu realizăm momentul, ne străduim să credem că această clipă nu există, că ziua de azi e la fel cu aceea de ieri şi va fi identică cu cea de mâine. Dacă am fi atenţi, am putea descoperi clipa magică. S-ar putea ascunde în momentul în care băgăm cheia în uşă, dimineaţa, în tăcerea de după cină, într-o mie şi unul de lucruri ce ni se par identice. Această clipă există – atunci, toată puterea stelelor ne pătrunde pentru un moment şi ne permite să înfăptuim miracole.
Uneori, fericirea e o binecuvântare, dar de cele mai multe ori e o cucerire.Clipa magică ne ajută să ne schimbăm, ne ajută să ne urmăm mai departe visele. Vom suferi, vom traversa multe momente dificile şi ne vom confrunta cu multe dezamăgiri, dar toate sunt pe cât de tranzitorii, pe atât de inevitabile, iar la final vom fi mândri de ce am lăsat în spatele obstacolelor. Cândva, în viitor, vom putea privi înapoi cu mândrie şi credinţă.
Nefericiţi sunt cei care se tem să-şi asume riscuri. Poate că nu sunt niciodată dezamăgiţi, niciodată deziluzionaţi, niciodată în suferinţă, precum aceia care au un vis de urmat. Dar, când privesc înapoi – pentru că întotdeauna privim înapoi – îşi vor auzi inima şoptind: „Ce ai făcut cu miracolele pe care Dumnezeu le-a semănat pentru zilele tale? Ce s-a ales de talentul pe care Cel Sfânt ţi l-a încredinţat? L-ai îngropat adânc, într-un mormânt, de teamă că-l vei pierde. Aceasta îţi este moştenirea: certitudinea că ţi-ai risipit viaţa“.
Nefericiţi sunt cei care aud astfel de vorbe. Pentru că atunci când, poate, vor crede în miracole, aceste clipe magice ale vieţii se vor fi scurs deja. Trebuie să ascultăm copilul care am fost, care încă trăieşte în noi. Acest copil cunoaşte înţelesul clipelor magice. Îi putem înăbuşi oftatul, dar nu-l putem reduce la tăcere [...]
Să fim atenţi la ceea ce copilul din noi încearcă să ne spună. Să nu ne ruşinăm şi să nu-l înfricoşăm, deoarece se simte singur şi abia dacă se face auzit. Să-l lăsăm să ia din când în când frâiele existenţei noastre. Acest copil din noi spune că nici o zi nu seamănă cu cealaltă. Să-l facem să se simtă iubit din nou. Să-i facem pe plac – chiar dacă asta ar însemna să acţionăm într-un fel neobişnuit, chiar dacă ne-ar face să părem nebuni în ochii altora. Amintiţi-vă că înţelepciunea oamenilor este nebunie în faţa lui Dumnezeu. Dacă ascultăm copilul pe care îl purtăm în suflet, ochii ne vor străluci încă o dată. Dacă nu pierdem legătura cu acest copil, nu vom pierde nici contactul cu viaţa!
Paulo Coelho

Frânghia atasamentului..


Un alpinist a vrut să cucerească cel mai înalt munte. S-a pregătit pentru asta timp îndelungat şi în final a hotărât să se aventureze pentru a primi singur laurii victoriei.
Noaptea căzu grea peste înălţimile munţilor şi omul nu a mai văzut nimic.Totul era negru. Până şi luna şi stelele fuseseră acoperite de norii negri.
Şi cum se căţăra el, la doar câţiva metri de vârful muntelui a alunecat şi a căzut în gol. Alpinistul văzu în acea îngrozitoare cădere episoade din viaţă lui, bune şi rele. Se gândi la moartea care era aproape când, deodată, a simţit frânghia de siguranţă că-i frânge mijlocul. Fusese oprit din cădere şi acum atârna în gol legat de acea frânghie.
Urmă un moment de tăcere absolută… atârna în neant şi singurul lucru ce-i veni în minte fu: “Ajută-mă Doamne!“.
Deodată auzi o voce venită din depărtări:
- Ce doreşti, fiule?
- Salvează-mă, Doamne! strigă alpinistul cuprins de frica morţii.
- Chiar crezi că eu te pot salva?
- Da, Doamne, cred în Tine!
- Bine, dacă tu crezi în mine şi în salvarea mea, taie frânghia de care atârni, spuse Dumnezeu.
Un moment de tăcere… alpinistul se îndoi şi pierdu credinţa; frânghia era singura care-l ţinea în viaţă… aşa că nu tăie frânghia şi hotărî să renunţe la ajutorul dumnezeiesc.
A doua zi dimineaţă, echipele de salvare au anunţat că au găsit un alpinist legat de frânghia de siguranţă la doar doi metri de pământ. Murise îngheţat de frig.

DARUL CEL MAI PREŢIOS (poveste cu tâlc)


Cândva, pe o margine de lume, într-un sat indepărtat trăia un suflet de artist, talentat şi înţelept. Maestrul adora copiii şi îi plăcea să-i răsfeţe cu încântătoare daruri: lucruşoare mici, născute dintr-o mare pasiune, foarte frumoase, dar… fragile! Oricât de mult se străduiau bieţii prichindei să fie grijulii cu noile jucării, fermecătoarele daruri se spărgeau zgomotos, transformandu-se în cioburi. Micuţii disperaţi plângeau cu amărăciune. Iar peste ceva timp, bătrânul înţelept le oferea alte daruri minunate: ameţitor de frumoase, dar… şi mai fragile!
Intr-o zi părinţii copiilor, copleşiti de drama picilor, au bătut la uşa bătrânului:
-Maestre, eşti atât de înţelept! Ştim că le doreşti copiilor noştri numai bine! Dar de ce le faci astfel de cadouri? Sunt încântătoare, dar atât de fragile!
Bătrânul înţelept le răspunse zâmbind:
-Vor trece doar câţiva ani şi cineva le va oferi…Inima Sa. Din bucuria de a primi aceste lucruri mici – frumoase, dar fragile şi tristeţea de a le pierde într-o clipă, vor învăţa să fie măcar un pic mai grijulii cu acel dar de nepreţuit…

BUCURĂ-TE DE VIAŢĂ, FEMEIE FRUMOASĂ!





Dacă mi-aş putea trăi din nou viaţa,

M-as fi culcat sa ma odihnesc atunci cind ma simteam rau, in loc sa pretind ca pamintul se va opri daca eu nu voi fi la serviciu pentru o zi...
As fi ars luminarea roz sculptata ca un trandafir, in loc sa o las sa se topeasca in camara... As fi vorbit mai putin si as fi ascultat mai mult... 
As fi invitat prieteni la masa chiar daca e o pata pe covor si canapeaua trebuie curatata.
As fi mincat pop-corn in camera "buna" si nu mi-as mai fi facut atitea griji din cauza prafului cand cineva vroia sa aprinda focul in semineu.
Mi-as fi facut timp sa-l ascult pe bunicul povestind din tineretile lui. 
N-as fi insistat niciodata sa mergem cu geamurile masinii inchise intr-o zi frumoasa de vara, doar pentru ca parul meu a fost proaspat coafat si fixat. 
As fi stat intinsa pe pajiste cu capul pe iarba. 
As fi plans si ras mai putin privind televizorul si mai mult privind viata. 
Dar, cel mai mult, sa am o a doua sansa la viata, as pretui fiecare moment, l-as privi cu adevarat...l-as trai... 
Nu m-as mai agita atit de mult pentru lucruri meschine si marunte...
Nu va faceti griji din cauza celor care nu va simpatizeaza, sau mai mult, n-ar trebui sa va intereseze cine ce face...
In schimb, sa pretuim prietenii pe care ii avem si oamenii care ne iubesc 
Sa ne gandim la lucrurile cu care Dumnezeu ne-a binecuvantat...
Si la ceea ce facem in fiecare zi sa ne imbunatatim mintea, trupul, sufletul, emotiile."

Cum ne privim pe noi înşine la diferite vârste? 

Fetita de 3 ani : Se priveste si se vede regina .. 
Fetita de 8 ani : Se priveste si se vede Cenusareasa. 
Adolescenta de 15 ani : Se priveste si vede Sora cea Urita (Mama, nu pot merge la scoala aratind in halul asta!!) 
Tanara de 20 de ani : Se priveste si se vede"prea grasa/ prea slaba, prea inalta/ prea scunda, prea cu parul lins / prea creata"- dar decide sa iasa oricum.
Femeia de 30 de ani:  Se priveste si vede"prea grasa / prea slaba, prea inalta / prea scunda, prea cu parul lins / prea creata"- dar decide ca nu are timp sa se aranjeze, asa ca iese oricum. 
La 40 de ani: Se priveste si vede "curata" si iese oricum.
La 50 de ani : Se priveste si vede "Sunt eu" si merge oriunde isi doreste. 
La 60 de ani: Se priveste si isi reaminteste de toti oamenii care nu se mai pot privi in oglinda. Iese si cucereste lumea.
La 70 de ani : Se priveste si vede intelepciune, rasete si abilitate, iese si se bucura de viata.
La 80 de ani : Nu mai pierde vremea sa se priveasca. Isi pune palaria violet si iese sa se bucure de lume.

Poate ar trebui, toate, să ne însfăcăm mai devreme pălăria violet!

Emma Bombeck
(rânduri scrise după ce a aflat că este bolnavă de cancer )


joi, 14 martie 2013

Cum descoperi cu adevarat ce este frica



Un sultan se hotarase sa porneasca intr-o calatorie pe mare impreuna cu cativa dintre curtenii sau favoriti. S-a imbarcat cu slugi, bagaje si bucate alese in Dubai , iar corabia a inceput sa navigheze spre largul marii.
Imediat ce uscatul nu s-a mai putut zari , unul dintre curteni - care traise de mic in munti si nu vazuse marea niciodata - a inceput sa fie coplesit de panica. Inchis in cabina lui stramta , omul striga din rasputeri , urla ca un nebun si refuza sa bea si sa manance. Toata lumea de pe vas a incercat sa il linisteasca , spunandu-i ca acea calatorie nu este deloc primejdioasa si nu are nici un motiv sa se teama , dar , desi auzea cuvintele de mangaiere , acestea nu ajungea pana la inima sa infricosata. Sultanul nu stia ce sa mai faca , iar voiajul intre apele linistite ale marii si cerurile albastre netulburate de vreun nor a devenit un groaznic chin atat pentru pasageri cat si pentru marinari.
Au trecut in acest fel doua zile , nimeni de pe corabie neputand sa inchida vreun ochi din cauza vaietelor si urletelor. Sultanul era cat pe aci sa porunceasca reintoarcerea vasului in port , cand unul dintre consilierii sai , cunoascut pentru marea-i intelepciune , a cerut permisiunea sa ii vorbeasca :
" Inaltimea ta , cu permisiunea ta , voi reusi sa il linistesc pe acest om."
Fara nici o ezitare , sultanul i-a raspuns nu doar ca ii permitea sa faca asta , ci ca ii va darui si o mare rasplata daca reusea sa rezolve aceasta problema.
Inteleptul le-a poruncit insotitorilor sai sa il arunce pe omul panicat in mare. Fara a sta mult pe ganduri , multumiti ca scapa in sfarsit de un cosmar de neindurat , cativa membrii ai echipajului l-au insfacat pe barbatul care se agatase febril de patul sau din cabina si l-au azvarlit in mare.
Omul s-a prabusit cu urlet de deznadejde in valurile cristaline , s-a dus la fund , inghitand o gramada de apa sarata si a revenit la suprafata strigand ca din gaura de sarpe , mai rasunator ca niciodata , s-a scufundat inca o data si a iesit iarasi deasupra apelor. In acea clipa, curteanul cel intelept a poruncit sa fie adus inapoi pe punte.
Din acea zi nimeni nu l-a mai auzit pe acel barbat sa se mai planga catusi de putin , el petrecandu-si restul calatoriei in liniste si chiar martusindu-i la un moment dat unui amic ca nu vazuse niciodata nimic atat de frumos precum privelistea marii unindu-se cu cerul la orizont. Voiajul , care fusese pana atunci un chin pentru toti , a devenit placut si relaxant.
La scurt timp dupa ce nava a revenit in port , sultanul l-a chemat la el pe curteanul cel intelept si l-a intrebat :
" Cum ai stiut ca daca il vei arunca peste bord pe acel om nefericit , el va reusi sa se linisteasca ?"
"Din cauza casatoriei mele " , a raspuns curteanul."Am fost mereu obsedat ca imi pot pierde nevasta ; eram atat de gelos incat nu ma mai opream tipand si urland la fel ca acel om .Intr-o zi , ea nu a mai suportat si m-a parasit , lasandu-ma sa simt groaznica experienta de a trai fara ea. In cele din urma , s-a intors la mine numai dupa ce i-am jurat ca nu o voi mai chinui niciodata cu temerile mele.
In acelasi fel , omul acela nu daduse niciodata de gustul apei sarate si nu cunoscuse nicicand ce inseamna agonia inecului. Cand a simtit toate acestea , a inteles cu adevarat cat de minunat este sa ai podeaua unei corabii sub picioarele tale".


duminică, 10 martie 2013

CHIRURGUL CLANDESTIN



Hamilton Naki, un sud-african negru de 78 de ani, a murit la 29 mai 2005. Ştirea nu a apărut în niciun ziar, dar povestea sa este una dintre cele mai extraordinare ale secolului al XX- lea. A fost botezat “Chirurgul clandestin”. Naki a fost un mare chirurg.
Era prin anul 1967. El a scos din pieptul unei donatoare, INIMA care a fost transplantată în pieptul lui.
Louis Washkanky, la Cap Town, în Africa de Sud. Acesta a fost primul transplant cardiac care a cunoscut succesul.
A fost o muncă extrem de delicată. Inima prelevată a fost atent conservată.
Naki a fost probabil a doua persoană foarte importantă din echipa care a realizat primul transplant cardiac din istorie.
Dar el nu putea apărea, pentru că era negru în ţara Apartheid-ului.
Chirurgul şef al echipei, albul Christiaan Barnard s-a transformat instantaneu într-o celebritate.
Fiind negru, Hamilton Naki nu putea să apară în fotografiile echipei. Dar, din greşeală, a apărut într-o fotografie, iar conducerea spitalului a informat repede publicul că era vorba de o persoana care se ocupă de curăţenie.
Naki folosea halatul şi masca, deşi el n-a studiat niciodată medicina sau chirurgia. A abandonat şcoala la vârsta de 14 ani şi era grădinar la Şcoala de Medicină din Cap Town.
El învăţa repede şi era curios. A ajuns să cunoască rapid ceea ce făceau medicii albi la clinica de chirurgie, ajungând până la transplanturi de organe pe câini şi porci.
A început prin a face curăţenie. A învăţat chirurgia asistând la experienţele pe animale. S-a transformat în scurt timp într-un chirurg excepţional aşa încât Barnard l-a vrut în echipa sa.
Dar legile sud-africane erau altfel. Naki, negru, nu avea dreptul nici să opereze, nici să atingă sângele albilor.
Totuşi, spitalul a făcut o excepţie pentru el. L-a numit chirurg…. dar clandestin…
El era cel mai bun.
Lucra cu specialiştii albi, dar câştiga un salariu de tehnician de laborator, salariul maxim cu care spitalul putea plăti un negru.
El locuia într-o baracă fără curent electric, într-un “gheto” de la periferie.
Hamilton Naki s-a ocupat de chirurgie timp de 40 de ani şi s-a retras cu o pensie de grădinar de 275 dolari pe lună.
Dar asta conta prea puţin pentru el. Continua să studieze şi să dea ce era mai bun în el, cu toată discriminarea.
După dispariţia Apartheid-ului, el a primit o decoraţie şi o diplomă de de doctor Honoris Causa.
Nu a reclamat niciodată nedreptăţile care i s-au făcut de-a lungul vieţii.
Cu toată clandestinitatea şi discriminarea, el nu a încetat nici o clipă să ajute…
Era pasiunea lui să ajute viaţa.

marți, 5 martie 2013

Nu judeca oamenii!





Adevarul te poate surprinde....

Un baiat de 24 ani privind pe fereastra unui tren striga.. “Tata, priveste copacii care se duc în spatele nostru!” tatal a zâmbit,dar un cuplu de tineri stând în apropiere s-au uitat la tanarul de 24 ani cu comportament copilăresc cu mila, dintr o data tanarul striga din nou … “tata priveste cum norii alearga cu noi!” cuplul nu a putut rezista şi il intreaba pe batran… “de ce nu iti duci fiul la un medic bun?”Batranul a zâmbit şi a spus… “am făcut asta, si acum tocmai ce venim de la spital…Fiul meu a fost orb de la naştere, el tocmai ce si-a recapatat vederea astăzi…”

Fiecare persoana de pe planeta are povestea ei. Nu judeca oamenii înainte de ai ştii cu adevărat. Adevărul vă poate surprinde…

8 promisiuni ...

Dragă Anais, 


Îţi scriu pentru mine mai mult, nu pentru tine şi recunosc asta. Cum recunosc că te-am născut pentru mine, nu pentru tine. E un gest profund egoist să aduci pe cineva pe lume şi cum ajunge el să fie răstălmăcit în culmea altruismului, eu încă nu pricep.

Astăzi faci 8 ani, eşti aproape om mare, poţi desena o căprioară (ceea ce eu nu pot), poţi cânta Scales and arpegios, din Aristocats (ceea ce eu iarăşi nu pot), poţi tăvăli un prichindel mai fraier ca tine la judo (nici nu se pune problema să fiu în stare de asta), aşa că o să pricepi de ce trebuie să facem un legământ, la care să ne uităm din an în an şi să-l completăm.

Aşadar, trebuie să ştii următoarele despre mine şi tine.

1.Te iubesc aşa cum îşi iubesc toţi părinţii normali copiii. Cu disperare şi fără margini, cu instincte de fiară amestecate în dulceaţă de trandafiri, până dincolo de orice limită, în cer şi pe pământ. E în firea lucrurilor să fie aşa, prin urmare să nu îmi permiţi niciodată să folosesc această dragoste ca reproş. Eu te iubesc pentru că vreau să te iubesc, tu n-ai nici un amestec în treaba asta.
2.Îţi voi da puţine lucruri pentru că am puţine lucruri. Multe dintre ele nu vor fi materiale, pentru că, chiar dacă aş avea prea multe dintr-alea, nu mi-aş permite să te încarc cu gunoaiele trecerii mele prin lume. Voi avea însă grijă să îţi dau ce ai tu nevoie, nu ce cred eu că tu ai nevoie.
3.Vei primi de la mine poveştile viselor mele, dorinţelor mele, călătoriilor mele. Dar ele (visele, dorinţele, călătoriile) vor rămâne la mine şi nu vor deveni ale tale pentru că adevărul adevărat este că atunci când te-ai născut, acum 8 ani, am încetat să mai fim aceeaşi creatură.
4.Încerc să te ajut să fii independentă şi cu o relaţie corectă cu singurătatea şi prin urmare, cu tine însăţi. Cu fiecare minut în plus în care îmi eşti fiică eu te iubesc mai mult, aşa că uneori mi-aş dori să te leg cu cozile tale lungi de încheieturile mâinilor mele ca să fiu sigură că eşti lângă mine. Nu fac asta şi dacă vreodată o să o fac, trimite-mă la un doctor să mă caut pentru că înseamnă că mi-am pierdut bunul simţ.
5.O să primeşti puţine sfaturi de la mine, pe alea pe care le ceri. Ştiu că eşti atât de inteligentă încât să-ţi faci propriile trasee în lumea asta, să-ţi desenezi propriile hărţi în viaţă. Uneori o să mă uit şi eu la ele, probabil cu admiraţie pentru cât de frumos ai pus liniile, pentru cât de minunat te reprezintă ele pe tine.
6.Nu te sinchisi prea mult de cum i se pare “lumii” că ar trebui să fii şi nici eu n-o să dau prea multe parale pe asta. Dacă o să fii slabă, cineva va găsi mai interesant să fii grasă. Dacă vei avea un copil, de bunăseamă mai bine ar fi să faci zece. Dacă vei zbura pe lună, cineva te va dispreţui că n-ai ajuns pe Marte. Priveşte-i şi pe oamenii ăştia cu bunăvoinţă pentru că eu îţi promit că te voi pune să faci puţine lucruri inutile, doar ca să fii în conformitate cu aşteptările celor din jur.
7.Acum sunt mai deşteaptă decât tine, în câţiva ani asta se va schimba. Îndeasă-mi pe gât “experienţa de viaţă” dacă o scot la înaintare, ea nu face două parale pentru că e experienţa mea de viaţă, nu a ta, şi poate numai Iisus Hristos a avut experienţă de viaţă în sens universal, general valabil. Dacă tot e să o foloseşti pe-a cuiva, a lui sigur e mai demnă de urmat.
8.N-am să mă sacrific pentru tine. Mi-aş da viaţa ca tu să trăieşti, adică fizic, ţi-aş dona inima mea dacă tu ai nevoie de ea, dar nu mă voi sacrifica pentru tine. Voi refuza să arunc pe geam dorinţele şi nevoile mele ca să mă angajez în cursa înarmării nucleare a mamelor perfecte care vor o medalie cu diamante de mamă. Vei mânca prânzuri reci dacă n-o să am vreme de unele calde, cine cu pizza de vis-à-vis, la Paris o să mergi cu mine să vezi muzee două zile şi eu cu tine la Disneyland numai o zi, o să faci tone de teme de capul tău (pentru că ai unul). Voi face ce voi putea face şi nu mai mult, astfel încât niciodată, dar niciodată, să nu-ţi pot spune frustrată şi amară “m-am sacrificat pentru tine”.

Astăzi sunt 8 promisiuni, de la 8 ani. Un fel de cadou, de la mine pentru tine. La mulţi ani!

Preluare: http://www.caia.ro/

ALEGE OPTIMISMUL



Rob este tipul de om pe care ţi-ar plăcea să-l cunoşti: e întotdeauna bine dispus şi are întotdeauna ceva pozitiv de spus.
Dacă cineva îl intreabă cum îi merge, el răspunde: “Dacă ar fi mai bine de atât, ar fi nevoi de doi oameni pentru atâta bine!” E un optimist. Dacă un coleg are o zi rea, Rob reuşeşte întotdeauna să-l facă să vadă partea pozitivă a situaţiei.
Am devenit curios şi într-o zi l-am întrebat: “Nu înţeleg, nu este cu putinţă să fii optimist în toate zilele, tu cum reuşeşti?”
Rob îmi răspunse: “În fiecare zi când mă trezesc, ştiu că am două posibilităţi: Pot să aleg să fiu bine dispus sau pot să aleg să fiu rău dispus. Şi aleg să fiu bine dispus. Când mi se intâmplă ceva rău, pot să aleg între a fi o victimă sau pot să aleg să învăţ din ce mi s-a întâmplat. Şi eu aleg să învăţ. De fiecare dată când cineva vine la mine să se lamenteze pentru ceva, pot să aleg între a-i accepta plângerile sau pot alege să-l ajut să vadă latura pozitivă a vieţii. Şi eu aleg întotdeauna partea bună a vieţii.
“Dar asta nu este întotdeauna aşa de uşor” i-am spus.
“Ba da, zise Rob, întreaga viaţă este o problemă de opţiuni. Când îndepărtezi din viaţă tot ceea ce nu contează cu adevărat, totul devine o chestiune de opţiuni. Depinde de tine să alegi cum să reacţionezi la diverse situaţii, tu trebuie să decizi cum să-i laşi pe alţii să-ţi influenţeze atitudinea faţă de viaţă. Tu alegi să fii bine sau rău dispus. Până la sfârşit tu eşti acela care decizi cum să-ţi trăieşti viaţa”.
După această discuţie am pierdut legătura cu Rob fiindcă mi-am schimbat locul de muncă, dar adesea mă regăseam gândindu-mă la cuvintele lui atunci când optam pentru ceva în viaţă în loc să reacţionez la evenimente. Apoi am aflat că Rob a avut un accident groaznic la locul de muncă, a căzut de la 18 metri înălţime şi după o operaţie de 8 ore şi după o îndelungată spitalizare a ieşit având o placă de oţel în spate. M-am dus să-l văd şi l-am întrebat dacă se simte tot atât de bine.
“Vrei să vezi cicatricile mele?”
“Dar cum faci să rămâi pozitiv după ce ţi s-a întâmplat?”
“În timp ce cădeam, primul lucru care mi-a venit în minte a fost fetiţa mea. Apoi în timp ce zăceam pe pământ, mi-am zis că pot să aleg între a muri şi a trăi. Şi am ales să trăiesc!”
“Dar nu ţi-a fost frică?”
“Atunci când m-au dus la spital şi am văzut expresiile feţelor surorilor şi doctorilor, mi-a fost frică fiindcă era de parcă se uitau la un om mort. Apoi un infirmier m-a întrebat dacă am alergie şi am răspuns: DA! Toţi m-au privit şi atunci am urlat: sunt alergic la gravitaţie! Toţi au izbucnit în râs, şi eu le-am spus: acum operaţi-mă ca pe un om viu, nu ca pe unul care e deja mort!”
Rob m-a învăţat că în fiecare zi avem posibilitatea de a alege să trăim o viaţă deplină. Şi este inutil să fim mereu îngrijoraţi pentru mâine fiindcă fiecare zi vine cu problemele ei cu care trebuie să trăim, şi mâine ne vom gândi la problemele de mâine. La urma urmei, azi este ziua de mâine pentru care îţi făceai probleme ieri.